fi ieșit cu un puști de liceu. Jur. Carmen își întoarse trunchiul deasupra unui picior, apoi întinse palmele până la vârful piciorului.
Nenorocitele astea de tendoane, se plânse ea.
— Nu vreau să par nepoliticos, dar câți ani aveai când v-ați cunoscut? Și între mine și Charles este o diferență mare de vârstă, iar lumea mă întreabă mereu câți ani am. Nu vreau să te jignesc.
Lawrence nici măcar nu știa dacă intenționa să o jignească sau nu, dar era curios. Îl enerva la culme când i se punea aceeași întrebare – tinerii o formulau într-un fel care sugera că Charlie li se părea prea bătrân, iar bărbații mai vârstnici o formulau ca și cum l-ar fi considerat pe Lawrence doar o jucărie sexuală, disponibilă la orice oră pentru năzbâtii, în orice orificiu. Nu era deloc așa cum 134
- EMMA STRAUB -
credeau ceilalți. Lawrence nu se gândea niciodată la diferența de zece ani dintre ei, excepție făcând ocaziile în care jucau Trivial Pursuit, iar Charles știa pe loc ce actori jucaseră și în ce seriale de televiziune, sau cine fusese vicepreședinte și al cui. În viața lor practică de zi cu zi, diferența de vârstă conta la fel de mult cu a ști care dintre ei terminase hârtia igienică și trebuia să-și amintească să
cumpere un sul nou – ceea ce însemna că, dacă ar fi avut vreo importanță, acesta ar fi durat doar o secundă, apoi totul ar fi fost uitat. Își făcuseră griji pentru vârsta lui Charles gândindu-se la mamele purtătoare, iar acum că reușiseră să treacă de prima rundă, Lawrence spera că acest lucru nu avea să le stea în cale. Ei puteau schimba apartamente sau cartiere, o sumedenie de lucruri, dar nu puteau schimba acest fapt.
— Ei bine, acum am patruzeci de ani, deci atunci aveam vreo treizeci și patru. Poate treizeci și trei. Nu-mi amintesc în ce lună a venit Bobby la sală.
— Și relația a devenit serioasă imediat?
— Așa cred.
Carmen apropie picioarele. Ridică mâna și trase de elasticul care-i lega coada, lăsându-și părul liber. Șuvițele îi atârnau ciudat – ude și ondulate – în jurul umerilor, păstrând niște unghiuri amuzante acolo unde banda elastică îl ținuse strâns.
— Încercăm să păstrăm o relație normală, dar respectându-ne reciproc, înțelegi?
Lawrence nu înțelegea. Clătină din cap.
— Vreau să pun că suntem exclusivi, dar primii cinci ani au fost mai mult de genul „vom vedea”. Cu toate astea, acum avem o relație solidă.
— M-am prins.
Suna stupid. Păreau vorbele unui bărbat care mai avea câteva iubite de rezervă. Lawrence avea o duzină de prieteni care se potriveau acestui profil – bărbați care refuzau orice angajament, 135
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
pentru că… ce rost avea?
Dar prietenii lui erau mai în vârstă și doar câțiva dintre ei erau interesați să aibă copii. Viața ar fi fost mult mai interesantă dacă
cineva ar fi putut pune toate întrebările care îl frământau, așteptând răspunsuri sincere. Lawrence zâmbi cu buzele strânse.
Carmen se ridică încordându-și mușchii. Era încă lumină, dar acele pinilor începuseră să-și schimbe culoarea din argintiu în negru, ceea ce însemna că soarele spunea tuturor „noapte bună”.
— Dar voi? Când v-ați hotărât să vă căsătoriți? Vreau să spun, când ați știut că sunteți pregătiți?
— Când am putut să o facem.
Lawrence ar mai fi făcut o mie de nunți cu Charles. Ei dădeau câte o petrecere de fiecare dată când era aprobată o lege. Întâlnirea cu părinții lor la City Hall fusese urmată de o petrecere fantastică la un restaurant din SoHo unde Charles decorase pereții cu picturile lui și unde erau mereu unul lângă altul, zâmbind în același timp –
Lawrence și Charles, chiar și Franny. Lawrence nu știuse acest lucru când era tânăr și avea fantezii legate de Nunta De Vis – cu o sută de ani în urmă, când furase toate păpușile Ken ale surorii sale și le pusese unele peste altele pe patul lui supraetajat, undeva foarte sus, unde nimeni nu avea cum să le vadă. Lawrence nu știa atunci – și nu avea să știe zeci de ani după aceea – că o căsătorie însemna să-ți pecetluiești soarta legându-te de atâția alți oameni – socri, prieteni intimi sau copii plângăcioși care urmau să devină adulți și care aveau să aștepte, la rândul lor, daruri de nuntă.
— Asta sună bine, zise Carmen.
Ea nu-l mai asculta, visând la propria Nuntă de Vis. Avea să fie o cununie restrânsă, poate pe plajă, cu o recepție în interior după
aceea. Toate rudele ei cubaneze ar fi dorit o formație, așa că aveau să angajeze una – bărbații în cămăși guayaberas, femeile cu flori la urechi. Chiar dacă ea nu mânca zahăr, mama ei ar fi insistat să guste o felie de tort tres leches și toată lumea ar fi primit o porție. Bobby s-136
- EMMA STRAUB -
ar fi prefăcut că vrea să-i arunce tortul în față, apoi ar fi hrănit-o cu mâna lui, dându-i cele mai mici bucățele și știind foarte bine că
fiecare înghițitură însemna încă cincizeci de sărituri în ziua următoare. Dar în ziua nunții lor, ea ar fi mâncat o felie întreagă, fără să-i mai pese, atât de fericită ar fi fost. Astăzi ea și Bobby puteau forma o echipă de instructori și poate că într-o bună zi aveau să plece de la Total Body Power pentru a-și deschide propria sală de fitness. Carmen începuse deja să se gândească la numele acesteia.
Clive. Clifton. Clarence. Lawrence își imaginase mereu copilul ca fiind băiat – poate pentru că erau amândoi bărbați sau poate pentru că el își dorea atât de mult o fetiță, încât i se părea absurd până și să
viseze cu ochii deschiși la această posibilitate. Alphonse nu-i plăcea, dar numele putea fi schimbat. Numele cu „C” păreau mai naturale și ușor demodate, dar într-un fel care-i plăcea. Pentru o fată i-ar fi plăcut un nume mai excentric. Louella, Birdie sau chiar ceva cinematic: Scarlett. Un cuplu pe care-l cunoșteau fusese recent ales de o mamă purtătoare și acum cei doi erau înnebuniți din cauza lipsei de somn, fericiți ca niște scoici. Asta era tot ce voia Lawrence
– șansa de a se holba cu ochii crăpați de somn la ora patru dimineața la un Charles somnoros, dorindu-și ca acesta să se trezească și să hrănească bebelușul. El putea suporta mirosul acru de salivă și duhoarea scutecelor murdare, își dorea toate astea.
Uneori era plăcut să stai în liniște lângă un străin, amândoi cufundați în propriile gânduri. Odată ce presiunea conversației a dispărut, liniștea se poate instaura preț de câteva ore, acoperindu-te într-un soi de mantie străvezie, așa cum se întâmplă cu doi oameni care privesc pe fereastra unui tren în mișcare. Atât Lawrence, cât și Carmen descoperiseră că se plăceau reciproc – mai mult chiar decât și-ar fi imaginat – și că puteau sta împreună fără să vorbească până
ce soarele avea să dispară de tot de pe cer.
*
137
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
Franny stătea în pat, ținând un pachet plin cu cuburi de gheață în creștet, unde se formase deja un cucui cât toate zilele. Antoni o adusese personal cu mașina acasă – o călătorie pe care ea ar fi dorit să și-o amintească, în pofida faptului că-i bubuia capul. Antoni încercase să-i explice lui Charles, care deschisese ușa, ce se întâmplase, dar nu erau prea multe de spus. Ea se lovise singură în cap cu mânerul propriei rachete de tenis și își pierduse pentru scurt timp cunoștința. Avea să fie bine, Antoni era sigur de asta, deși admise că nu mai văzuse niciodată așa ceva – o lovitură atât de puternică și directă a cuiva în propriul scalp. Antoni fusese foarte delicat în această problemă. Atunci când el își dăduse jos ochelarii de soare și șapca de baseball, Charles înțelesese de ce inima lui Franny o luase razna. Tenismenul era încă un bărbat fermecător și vorbea atât de repede cu frumoasele lui buze, încât lui Charles nici nu-i mai păsa ce spunea atâta timp cât continua să vorbească. Ea avea un braț puternic și o amplitudine mare – spusese Antoni și zâmbise. Urma să o reprogrameze, dacă dorea, și avea să-i telefoneze, să vadă cum se mai simțea. Antoni notase numele doctorului său personal pe un bilet pe care i-l lăsă lui Charles, apoi plecă, urcând într-o mașină condusă de unul dintre angajații lui care-i urmase pe munte.