Bobby își încrucișă brațele peste piept și își suflă o buclă rătăcită
pe frunte.
— Bine, dacă zici tu, spuse ea, doar că suntem aici de ceva vreme și nu prea mai ai timp. Și de ce nu mi-ai spus de slujba tatălui tău?
Nu am realizat că va pleca definitiv de la revistă.
— Mda, zise Bobby, nici eu. Vreau să spun, cred că mama mi-a sugerat ceva la un moment dat, dar eu nu am fost destul de atent. E
o situație oribilă. Nu știu, poate că acum nu e momentul potrivit. În living izbucniră ovații. Vom vorbi mai târziu despre asta, bine?
Bobby nu așteptă răspunsul ei și se strecură pe lângă ea înapoi în living.
Carmen rămase lângă fereastră, privind cum ploua afară și gândindu-se cum să facă pentru a îndrepta un fulger prin fereastră
și pereți direct în pieptul lui Bobby. Ea încerca doar să-l ajute. Nu petrecuseră mai mult de o după-amiază cu familia ei, care locuia la numai douăzeci de minute distanță de apartamentul lor. Carmen își spuse că putea scrie o listă cu tot ce făcuse ea pentru el, doar ca să o aibă pe hârtie și să vadă totul negru pe alb. Soții Post nu erau chiar atât de grozavi, dacă nu-l învățaseră pe Bobby cum să trateze o fată.
Ploaia nu se opri până ce nu apuse soarele.
*
Bobby simțea nevoia să iasă din casă. După „turneul” de scrabble (Lawrence pe primul loc, Charles pe al doilea, un Jim șovăielnic pe locul trei – după un singur joc cu punctaj maxim, Bobby pe locul 144
- EMMA STRAUB -
patru și Sylvia pe locul cinci, cu cel mai mic scor) și după o cină
sumară, Franny aștepta foarte entuziasmată un maraton de filme având în rolul principal un actor de care Bobby nu auzise în viața lui și care – își spunea el – nu făcea doi bani.
El era disperat să iasă din casă. Carmen ignora micile lui atingeri încă iritată după discuție, așa că Bobby îi ceru mamei sale cheile mașinii.
— Sylvia! strigă el. Gândul unei nopți în Palma de unul singur devenise obsedant, dar nu știa unde să meargă. Trimite-i profesorului tău un e-mail și întreabă-l unde sunt cele mai bune baruri din oraș! Unde te poți distra.
Carmen, aflată în celălalt capăt al încăperii, ridică din sprâncene, surprinsă, dar Bobby alese să nu-i acorde nicio atenție. Ea nu era invitată.
Joan fu foarte rapid – trimise o listă cu trei baruri din Magaluf, un orășel aflat chiar la ieșirea din Palma, renumit pentru cluburile lui. Erau baruri pentru turiști, spunea el, cu DJ foarte buni, cluburi frecventate și de cei din Mallorca, bineînțeles. Cel mai bun, adăugă
Joan, era Blu Nite, iar în seara aceea urma să țină un concert acolo un DJ numit Psychic Bomb. Sylvia admise, invidioasă, că auzise de acel DJ, iar Bobby îl văzuse de multe ori acasă.
Bobby nu voia să iasă singur. În Miami, dacă nu era cu Carmen, ieșea cu toată gașca de băieți de la sală – alți instructori și unii dintre clienții fideli, sau uneori chiar și cu prietenii săi de la facultate, deși nu se mai vedea cu ei la fel de des ca înainte. Câțiva dintre ei se căsătoriseră, iar unul era deja tată. „Nu, mulțumesc” –
asta era filosofia lui Bobby. Ideea de a fi însoțit de Carmen, care îl hărțuia permanent, fără ca mama lui să fie prin preajmă și să-i închidă gura, i se părea atât de oribilă, încât Bobby nu putea să-și aleagă drept companie decât o singură persoană. Era amuzant că
toți cei din familia Post o credeau probabil mută pe Carmen, când ea nu făcea altceva decât să-l sâcâie și să-i spună mereu ce făcuse 145
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
greșit. La sală, la spălătorie, în pat.
— Syl, vrei să vii cu mine?
Sylvia era din nou prinsă în fața computerului, minunându-se la gândul că Joan, undeva în apropiere, făcea același lucru. Bobby nu-i mai ceruse până atunci să facă ceva împreună, poate doar atunci când comandase burritos de la standul de după colț și nici atunci nu era sigură că-l auzise bine.
— Vrei să vii cu mine? întrebă el.
— Hm, da, desigur, zise Sylvia, închizând încet laptopul. Lasă-mă un minut să mă îmbrac.
Urcă în fugă scările și își deschise valiza, învârtindu-se în jurul acesteia ca un purcel năuc, în speranța că avea să găsească între lucrurile ei o comoară ascunsă pe care nu ținea minte să o fi împachetat. Își spuse că putea găsi ceva perfect de purtat într-un club de noapte select dacă se strecura în camera lui Carmen și a lui Bobby, dar Carmen se purtase ca o ciudată o zi întreagă, iar dacă nu mergea cu ei, probabil că se întâmplase ceva. Așa că Sylvia își trase pe ea cei mai strâmți blugi pe care-i avea și un tricou pe care îl păstrase din clasa a cincea, cu o poză a formației Jonas Brothers pe el, sperând că arăta destul de bine. Nici măcar nu intenționase să-l împacheteze, dar tricoul era scurt și strâmt, iar ea spera ca spaniolii să fie la fel de melancolici și nostalgici cum era ea.
*
Blu Nite era la o intersecție, pe aceeași parte a străzii cu un restaurant sushi și cu un bar ce promitea o seară de karaoke. Sylvia purta cei mai frumoși pantofi ai ei, o pereche de balerini negri, dar observase că toate celelalte femei care le apăreau în cale pășeau agale pe câte o pereche de pantofi stiletto, cu tocuri atât de ascuțite și înalte de parcă ar fi vrut să facă găuri în trotuar. Nu mai ploua, dar străzile erau încă ude, cu o mulțime de băltoace care reflectau lumina, abia așteptând să-ți ude picioarele. Bobby nu părea să
observe că Sylvia sărea din loc în loc pe deasupra bălților, grăbindu-146
- EMMA STRAUB -
se pentru a putea ține pasul cu el.
— Ai un act de identitate fals? întrebă el abia întorcându-se spre ea.
— Am doar cartea mea de identitate în care scrie că am optsprezece ani. Asta e vârsta mea. Deci nu, nu am un act fals.
Înaintă grăbită câțiva pași până ce ajunse în dreptul lui.
Bobby purta ceea ce ar fi purtat și în Miami – o pereche drăguță
de blugi negri, o cămașă pe deasupra pantalonilor, descheiată la primii doi nasturi, și un lănțișor de argint pe care Carmen i-l dăruise de Crăciun. Se uită la Sylvia, regretând în mod clar decizia de a o invita în oraș, apoi îi făcu semn din cap spre ușa clubului.
