botezaţi în grabă, fie pentru că erau bolnavi şi supravieţuirea lor era pusă în balanţă – dar şi aceia ale căror mame se îndoiau de decizia lor şi insistaseră să fie botezaţi, înainte ca apoi să plece pe drumul lor. Probabil că se dusese acolo cu mult timp în urmă – aparent, fără succes. Fără un nume pe certificatul de naştere şi fără o dată concretă a naşterii, nu era uşor nici chiar pentru fostul şef adjunct de poliţie să
găsească informaţii în registrul bisericii.
Carl Malle dădu din cap. Părea să simtă că ne uniserăm forţele împotriva lui, fără a putea dovedi de ce sau cum.
Ceaşca stătea, încă, în pumnul său puternic, ca un mic pui de pasăre albă.
— Am de gând să dau de urma tuturor familiilor adoptive, indiferent de an, spuse el lent. Pentru a găsi locurile actuale în care se află fiecare copil. Făcu o pauză care dură cel puţin cinci secunde, înainte să continue: Scrisorile trimise către minister şi către ziar au fost puse la un oficiu poştal din Østerbro. În toată insula Zealand nu am găsit decât trei magazine care vând tipul de plic în care au fost trimise formularul şi botoşeii de copil. Unul dintre ele se află pe Østerbrogade… Din nou făcu o pauză lungă. Desigur, în această perioadă au fost adoptaţi mulţi copii în Copenhaga –
totuşi, această descoperire micşorează un pic aria de căutare, spuse el.
Astfel, el îl excludea pe Asger Christoffersen ca expeditor, pentru că locuia în Århus.
— Nu ştiu ce ar trebui să demonstreze asta, spuse Susanne Ingemann. Cel puţin, până când nu găsiţi un motiv care să-i delimiteze pe mulţi nevinovaţi de expeditorul anonim, rosti cu o expresie gravă. Chiar dacă nu văd niciun păcat în faptul că o scrisoare a fost trimisă câtorva oameni care, mai demult, au fost într-un orfelinat. Poate că acea persoană nu a dorit decât să-i ajute pe copiii adoptivi. Îl privi 290
- ERIK VALEUR -
pe deasupra mesei, departe, parcă peste ţara nimănui şi peste deceniile care trecuseră de atunci. Apoi ea puse capăt conversaţiei, cu o brutalitate rară… Dar acestea sunt, cu siguranţă, sentimente pe care dumneavoastră nu le-aţi avut niciodată.
Când plecă, în ciuda şocului, fusese pe punctul de a-mi cere voie să caute prin camera mea. Să-mi cotrobăie prin pat şi prin dulapuri şi prin toate sertarele închise.
Se vedea pe el. Dar îşi reprimă această cerere.
Din nou mi-am simţit frica. Bărbatul îşi cântărea precis fiecare pas şi mai întâi voia să fie foarte sigur.
Din cine ştie ce motiv, mă îngrijora achitarea lui Asger ca potenţial expeditor. Carl Malle se putea răzgândi în orice moment, în cazul în care pista din Copenhaga nu ducea nicăieri. Îl observasem pe Asger de la distanţă: ceea ce fusese uşor, pentru că el apărea în ziare şi făcea tot mereu introduceri interesante şi îndrăgite în misterele cerului, pe care le citisem aproape pe toate. Până la urmă, eu crescusem cu vedere spre insula Hven şi spre Stjerneborg, castelul lui Tycho Brahe, pentru care simţeam o iubire intensă. Asger vizitase Kongslund în vara anului 1975, la scurt timp după
ce intrase în clasa a opta. Câţiva ani mai târziu, părinţii săi îi mărturisiseră secretul vieţii sale. Eşti adoptat.
Ştiam că Susanne cunoştea povestea şi, de asemenea, aşa cum îl cunoştea şi pe băiat mult mai bine decât mine.
Veniseră la Kongslund în timpul prânzului. Asger şi părinţii lui călătoriseră prin Danemarca, în timp ce ţara se topea sub un val de căldură care îi îndemna pe oameni să
meargă la mare. El trecuse de paisprezece ani şi nu ştia nimic despre trecutul său. Nu cunoştea nici casa, nici apa şi nici pe femeia masivă care îl îmbrăţişase atât de matern. Şi nici elefantul japonez pe roţi sau pe mărunţica fată care făcuse o plecăciune ascultătoare în acea după-amiază şi apoi îi strânsese mâna. Mă schimbasem destul de mult în câţiva ani, devenisem mai luminoasă şi mama mea adoptivă
291
- AL ŞAPTELEA COPIL -
mergea, uneori, până într-acolo, încât să-mi spună că sunt frumoasă.
Cu toate acestea, el mă întrebă dacă ne mai întâlniserăm înainte. Cuvinte ceremonioase, mai ales pentru un băiat de paisprezece ani.
Eu am clătinat negativ din cap, iar el nu a mai întrebat nimic. Tatăl lui Asger a intervenit palid şi a spus că vrea să
facă o scurtă plimbare pe plajă. Curând după aceea, l-am văzut stând pe o piatră lângă apă, de parcă ar fi făcut insolaţie. Mama lui Asger se aşezase, între timp, cu Magna în camera din grădină şi bea ceai Oolong.
Eu l-am condus pe Asger în Camera sugarilor şi i-am povestit.
— Aici am fost. Apoi i-am lăsat o clipă pentru a privi totul.
Elefanţii albaştri ţopăiau în jurul nostru pe pereţi – dar el se duse direct la uşa de pe terasă şi îşi lăsă privirea să
rătăcească pe deasupra fiordului.
— Acolo este Hven? întrebă el, stând cu spatele la mine.
I-am urmărit privirea – dar el, în acel moment, nu se uita spre insulă. Jos, pe apă, tatăl său încă stătea pe piatră. Apoi îşi mută privirea dintr-odată, arătând pe deasupra tatălui său, spre cer:
— Tycho Brahe credea că soarele este centrul lumii.
Oamenii de ştiinţă întotdeauna au crezut că ştiu totul. Şi întotdeauna au descoperit cât de puţin înţeleg, de fapt, şi cât de multe greşeli fac – aşa că, de ce ar trebui să înţelegem acum totul? În cele din urmă, chiar şi moartea va fi interpretată ca un fel de concept medieval întunecat despre finalul vieţii.
Ce afirmaţie ameţitoare, în special pentru un copil de paisprezece ani, aşa de deştept ca Asger. Am dat aprobator din cap, fără să înţeleg ce voia să spună. Era persoana cea mai enigmatică pe care o cunoscusem vreodată.
— Unii cercetători cred că timpul nu există, de fapt, spuse el. Şi dacă timpul nu există, probabil că nu există nici 292
- ERIK VALEUR -
distanţa. Iar dacă aceasta nu există, atunci orice formă de mişcare este o iluzie.
Acestea erau nişte cuvinte ciudate, chiar şi într-un loc ca acesta (deşi le-am notat cu atenţie într-unul din jurnalele mele atunci când am rămas din nou singură). Jos, pe plajă, tatăl său se aplecase acum complet, de parcă îşi studia faţa în apă. Părea ciudat. Asger se îndepărtă de fereastră şi am văzut că avea lacrimi în ochi. De ce, nu am înţeles niciodată.
— Aş vrea să fie aşa, spuse el visător.
— Cum? am întrebat şi, dintr-odată, am avut senzaţia că
vorbea despre părinţii lui.
