soluţie pentru fiecare enigmă pe care o întâlnisem de mai mult timp, dar nu îndrăznisem niciodată să o menţionez cuiva: Cum îi putuse localiza Carl Malle pe Orla şi pe Severin? De mult, în Søborg, cei doi nu bănuiseră că îşi petrecuseră primii ani împreună la Kongslund. Cum reuşise să îi găsească exact pe aceşti doi băieţi, când numai 287
- AL ŞAPTELEA COPIL -
directoarea şi părinţii adoptivi ştiau despre trecutul şi despre adresa lor curentă? Până la această vizită, crezusem că
avusese acces la documentele vreunei autorităţi, prin cine ştie ce canal – frustrarea lui arăta acum, totuşi, foarte clar, că nici vorbă nu fusese de aşa ceva.
Consecinţa acestui lucru era extrem de incomodă, pentru că atunci însemna că originea contactului cu Orla, Severin şi Peter putea fi numai orfelinatul Kongslund însuşi, deci Magna.
Nu puteam crede că mama mea adoptivă i-ar fi putut oferi de bunăvoie informaţiile unui bărbat precum Carl Malle, un confident vechi al lui Ole Almind-Enevold. În cazul în care aveam dreptate, nu mai rămânea decât cealaltă opţiune, pe care anterior o exclusesem ca fiind prea bizară. Trebuia să
privesc adevărul în ochi: ei îi supravegheaseră pe copiii din Camera sugarilor şi îi observaseră în noile lor case, după ce plecaseră din Kongslund.
O acţiune destul de simplă, dar şi foarte drastică, mă
gândisem şi mi-am dat seama cât de naivă fusesem.
Vocea lui îmi întrerupse gândurile:
— Din a doua jumătate a anului 1961 până în primăvara lui 1962, în Camera sugarilor au fost şapte copii… şi exact datele acestor şapte perechi de părinţi biologici nu le putem găsi în documente… Detaliile… au dispărut.
Mi-am ridicat ochii.
— Ce este atât de interesant la acest interval de timp? l-am întrebat.
Îmi dorisem să-i pun această întrebare Magnei de mult timp, dar i-am adresat-o acum bărbatului care mă tulbura ca nimeni altcineva şi mă făcea să mă simt nesigură. Cu această întrebare îl redusesem la tăcere.
— Care este problema, de fapt? am întrebat.
Fostul poliţist îşi regăsi cuvintele:
— Tu ai avut acces la documente…
Am îngheţat.
— Eu? Nu, bineînţeles că nu!
288
- ERIK VALEUR -
— Distrugerea documentelor confidenţiale se pedepseşte conform legii, Marie Ladegaard.
— Şi de ce aş face aşa ceva? Un copil adoptat, care ar dori să-şi găsească rădăcinile – asta ar avea sens, dar eu sunt singura din Camera elefanţilor pentru care nu există, cu siguranţă, niciun fel de documente.
Logica bruscă a acestei afirmaţii îi trase, pentru un moment, pământul de sub picioare, şi eu am expirat încet.
Susanne se aplecă în faţă, învăluită într-o aură roşu-brună.
— Nu există niciun motiv pentru a o hărţui pe Marie. Într-adevăr, ea nu avea niciun motiv să fure documentele altora, spuse ea.
Se înşela profund.
Pumnul lui Carl Malle se strânse din nou în jurul ceştii de ceai, care printr-o minune nu s-a spart în mii de cioburi.
— Sunt foarte recunoscătoare pentru ajutorul pe care doriţi să mi-l oferiţi din nou, domnule Carl, spuse Susanne.
Şi cunoaşteţi povestea mea mai bine decât oricine altcineva.
Pentru nimic în lume nu aş fi tolerat ca cineva să facă rău orfelinatului Kongslund. Cu toate acestea, m-aş fi apărat cu toată puterea mea…
Carl Malle fusese făcut şah mat.
— Aici, la Kongslund, am trecut odată printr-o criză – era încă pe vremea Magnei. În acel moment, tot biroul de la primul etaj a fost jefuit şi răscolit. Poate că atunci au dispărut documentele. Poate că şi alte persoane, în afară de dumneavoastră, sunt interesate de aceste hârtii.
Carl Malle o privi fix şi, pentru o clipă, mi-a fost teamă ca Susanne să nu meargă cu un pas mai departe: Poate că aţi fost chiar dumneavoastră cel care a căutat prin birou?
Din fericire, nu se întâmplă.
— Aceste documente pot fi într-un singur loc, şi acest loc este la Magna, spuse ea şi îi pasă, astfel, responsabilitatea, predecesoarei ei.
Dar Magna se putea descurca singură şi ea ştia asta.
289
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Eu aş fi putut numi şi un alt loc: registrul bisericii din capela de la Rigshospital. Şi acolo fuseseră menţionaţi mulţi dintre copiii adoptivi. În orice caz, aceia care fuseseră
