Presupun că tu şi Susanne nu aţi primit nicio scrisoare anonimă?
Am dat din cap pentru Susanne şi pentru mine.
285
- AL ŞAPTELEA COPIL -
— M-am gândit eu, spuse el.
— Dar cum va putea Kongslund să ajute poliţia? am întrebat. Aveţi nevoie de acces la arhivele confidenţiale ale Kongslund – doriţi să faceţi o percheziţie a casei?
Se înţelegea clar că nu aş fi fost de acord.
Carl Malle zâmbi în faţa furiei mele. Dinţii săi albi erau precum cei ai unui tânăr.
— Nu facem percheziţie, Marie. Susanne este o prietenă
bună şi veche a ministrului – şi acest caz reprezintă o povară
pentru toţi copiii pe care Kongslund i-a ajutat de-a lungul anilor. Contactul neoficial şi sprijinul reciproc nu pot face rău – în plus, eu nu sunt de la poliţie.
Susanne stătea liniştită, cu spatele la fiord. Faţa ei palidă
avea din nou o aură roşie, care o făcea atât de atractivă în ochii bărbaţilor.
— Documentele noastre confidenţiale vor fi exceptate, i-am spus.
— Problema este că aici nu există aproape niciun document – parcă le-a înghiţit pământul.
Nu am spus nimic şi am încercat să mă concentrez să îmi ascund satisfacţia faţă de frustrarea lui Malle. Ei erau foarte siguri că Susanne era dispusă să coopereze. Era evident că
venirea ei, în 1989, ca directoare a casei Kongslund, nu oferea prea multe informaţii şi erau slabe şansele să afle numele expeditorului scrisorii din mai 2008.
— Nu am putut găsi numele sau adresele părinţilor biologici pentru niciunul din cei şapte copii care s-au aflat în Camera elefanţilor la Crăciunul din 1961, spuse Carl Malle.
Eşti singura despre care ştim de unde vine… de nicăieri…
Fostul poliţist ne privi mândru, de parcă ar fi descoperit singur ceva foarte amuzant.
— În momentul de faţă avem impresia că, de fapt, toţi copiii ar fi fost abandonaţi, şi asta ne-a surprins, într-adevăr.
Unde sunt documentele?
Îi aruncă o privire Susannei Ingemann, dar, bineînţeles, nu primi niciun răspuns.
286
- ERIK VALEUR -
Şi în prezenţa mea nu ar fi îndrăznit niciodată să îi adreseze întrebarea direct. Ştiam asta toţi trei.
M-am gândit la Magna şi mi-am permis un zâmbet.
— Nemesis, am spus şoptit.
Comportamentul meu obraznic a fost ignorat, lucru cât se poate de surprinzător. Carl Malle se pare că nu dorea să rişte o ceartă în acest moment al conversaţiei.
— Ar trebui să existe certificate de botez – sau măcar copii ale acestora – şi certificate de naştere, spuse el în schimb.
Avea dreptate. Copiii care nu fuseseră botezaţi, din cauză
că mamele lor naturale dispăruseră după naştere, fuseseră
adoptaţi cu cel puţin un document din care reieşea când şi unde se născuseră. Şi anume, copil necunoscut, născut la N.N., de N.N., în Rigshospital.
Data naşterii şi numele mamei ar fi trebuit să fie cunoscute.
— Unde sunt aceste documente? întrebă bărbatul masiv şi sună ca un copil nefericit, care se întorsese cu mâna goală
din vânătoarea de comori după ziua de naştere a unui prieten.
Nu am răspuns, căci ce puteam spune? Ştiam mai bine ca oricine că aceste documente nu mai erau. Singurele urme care mai existau se aflau într-un compartiment secret, într-un dulap din lemn de satin, la numai câţiva metri deasupra lui.
— Şi ar trebui să mai existe şi alte documente. Protecţia copilului a întocmit scrisori de confirmare atât pentru părinţii naturali, cât şi pentru cei adoptivi.
Ştia uimitor de multe despre procedurile din acele vremuri.
Mai mult decât atât, fostul şef de poliţie îmi oferise o posibilă
