Se auziră râsete sporadice de sub fagi, iar ministrul făcu din nou o pauză dramatică, înainte de a continua:
— Amintiţi-vă – în timp ce ascultaţi cuvintele ei, că a fost o femeie cu un handicap grav. Dura zile întregi ca să scrie un singur rând. Numele ei era Ane Marie Magdalene, dar toată
lumea îi spunea pur şi simplu Magdalene.
Apoi citi:
— Crede-mă, dorul nu mi-a trecut în toţi aceşti ani. Suntem ca două surori, nu am fost niciodată separaţi cu adevărat şi nu cred că, fără copiii de la Kongslund, aş mai fi fost în viaţă.
Ei aleargă în jurul meu, se caţără în poala mea, mă mângâie,zi de zi, fără să ştie. Dar văd dorul şi în ochii lor şi îmi dauseama că dorul lor este chiar mai profund decât al meu. Amînvăţat un lucru: Decât să experimentez dorul lor, mai binerămân prinsă în imobilitatea mea, ştiind de unde provin şiunde-mi sunt rădăcinile.
Ole Almind-Enevold lăsă hârtia jos. Oaspeţii nu se mişcau.
Chiar şi briza de deasupra fiordului părea să se fi oprit. O
cameră de televiziune strălucea roşie pe un umăr, un fotograf se ghemuise în stânga terasei (voia să fie sigur că prinde în 313
- AL ŞAPTELEA COPIL -
fundal coroanele verzi ale copacilor) şi breasla jurnalistică
aştepta continuarea.
Încet, ministrul se întoarse din nou spre sărbătorită:
— Dorul, Martha, acesta este secretul muncii tale de aici, din ultimii 60 de ani. Nimeni nu a luptat ca tine, cu toată
puterea, împotriva acestui dor. Ministrul de stat ridică o mână. Aici, pe aceste dealuri, între pâlcul de fagi şi fiordul care i-au inspirat, de-a lungul secolelor, pe mai mulţi poeţi danezi, au locuit toate familiile venerabile, fie că se numeau Kaufmann, Nebelong, Ottosen, Damm, Henriques, Holbek sau Michelsen. Ridică mult din sprâncene, pentru a exprima o uşoară dezaprobare. Şi apoi ai venit tu, Magna, cu grupul tău de copii, cu nume daneze cât se poate de obişnuite…
Jensen, Olsen, Nielsen şi Larsen… Şi Jørgensen, Hansen, Svendsen şi Pedersen. Munca ta a devenit cunoscută în toată
regiunea Skodsborg, apoi în Copenhaga şi, în cele din urmă, în toată ţara. Te-ai implicat de la început în Asociaţia Copii pentru viaţă, iar această asociaţie este, astăzi, mai populară
ca oricând, ceea ce nu este de mirare în aceste vremuri, în care avortul se practică liber, aproape fără inhibiţii, în această ţară. Dar care a fost secretul Kongslund…?
Puse hârtia din nou în buzunar şi o privi direct pe Magna.
— Cred că acesta a fost sentimentul tău, înţelegerea acestui dor, Martha. Nimeni nu cunoaşte natura dorului mai bine decât tine. Nu a fost o întâmplare că ai pictat elefanţii albaştri pe pereţii Camerei sugarilor – deoarece tu i-ai apărat, în adevăratul sens al cuvântului, pe cei lipsiţi de apărare din această ţară, cu toată puterea ta, cu calmul şi cu dârzenia ta, şi m-aş putea hazarda să afirm că le-ai oferit protecţia ta acestor copii, la fel cum o mamă elefant îşi apără puiul.
Un val de zâmbete se răspândi prin mulţimea de pe gazon.
Magna – care, de fapt, se numea Martha Magnolia Louise Rasmussen – stătea acolo, cu capul plecat, dar pe gâtul ei apăruse o nuanţă roşiatică, iar pielea îi era ca petalele de mac. Purta un şirag de perle de culoare verde-închis şi într-o parte a decolteului îşi prinsese un ametist albastru.
314
- ERIK VALEUR -
— Pentru mii de copii, asta a însemnat că timpul se putea scurge în continuare. Dar – şi întotdeauna există un dar –
pentru a ilustra acest „dar”, aş vrea să citesc o altă secţiune din jurnalul Magdalenei. Aceste rânduri le-a scris cu puţin timp înainte de moartea ei.
Ole Almind-Enevold luă din nou hârtia din buzunar, o desfăcu şi se concentră asupra textului:
— Niciun om şi nicio acţiune nu poate alina complet dorul.
Acesta stă în întunericul care ne înconjoară. Dispare în zori,dar se întoarce odată cu noaptea. Copiii se joacă în jurul meuşi îmi arată clar şi fără ruşine că voi muri singură şi, la unmoment dat, nimeni nu-şi va mai aminti de mine. Întrebărilemele nu-şi vor găsi niciodată răspunsul şi nu le mai pot adresanimănui atunci când va veni întunericul.
Se opri şi privi în sus, ca şi cum ar fi vrut să accentueze o anumită idee.
— În toţi anii mei de viaţă am sperat la un miracol. Nu sub forma mobilităţii fizice sau mai multe cuvinte decât cele al căror inventar l-am făcut deja. Nici sub forma unei mari iubiri, despre care mi-au povestit alţii. În schimb, am visat mulţi ani să găsesc un semn pe care divinitatea, conform Bibliei, l-a lăsat în fiecare dintre noi. O scânteie de altruism, care să
treacă dincolo de spirit şi trup. Ani la rând am crezut că aşaceva se poate întâmpla numai la distanţă de mine sau pe undrum pe care eu nu aş merge niciodată – sau poate în cărţilepe care nu le-am putut citi. Dar miracolul a fost aici tot timpul.
Era chiar în faţa ochilor mei, aici, în grădina de sub fagi. L-amgăsit în cea mai singuratică persoană pe care am întâlnit-ovreodată.
Ministrul tăcu. Nu se simţea nicio adiere de vânt. Apoi citi ultimele rânduri:
— Asta este ceea ce am dorit mereu să-ţi spun, Marie, în timpul vieţii mele, dar nu am avut curajul. Tu ai fost iubirea pe care mi-a dăruit-o Dumnezeu. Ai fost mijlocul imobilităţii mele.
Ai fost lumina mea. De-abia atunci când îmbătrâneşti ai operspectivă clară. Acum mi-am primit răspunsul: De fiecare 315
- AL ŞAPTELEA COPIL -
dată când un om stă singur în întuneric şi plânge pentru un altom, se întâmplă o minune – şi ea ne oferă libertatea.
Puternicul ministru întoarse paginile scrise de mână spre publicul de pe gazon – de parcă ar fi celebrat un triumf uitat.
— Un copil găsit.
