Mergeau în urma Audi-ului albastru al lui Enevold.
307
- AL ŞAPTELEA COPIL -
— Nu cred că ne-a văzut, remarcă fotograful şi îşi puse mâna pe aparatul foto, de parcă se gândea să facă un instantaneu prin parbriz.
Astăzi nimeni nu ar fi crezut că şoferul Mercedesului imens crescuse într-un apartament mic din spatele Assistens Kirkegaard. Fotografia îi oferise accesul la lumea largă. Era pasionat de călătorii şi de fotografierea celor şapte nenorociri mari şi deosebit de fotogenice ale Pământului: inundaţiile, cutremurele, incendiile de pădure, foametea, genocidul, războiul şi uraganele. De curând, tatăl său stătuse încruntat în Galeria Glashuset şi privise fotografia unei africance muribunde (o fetiţă), fără a schimba un cuvânt cu fiul său (de abia mai ieşea afară pe lumina zilei, care fostului paznic de noapte i se părea tot mai puternică şi mai strălucitoare).
Nils stătea în picioare chiar în spatele lui, în geaca de piele pe care o cumpărase din banii primiţi de la expoziţie. Cu aceşti bani, zece familii africane şi-ar fi putut cumpăra mâncare suficientă pentru câţiva ani. Tatăl său simţise mirosul pielii scumpe şi ochii săi gri, aproape orbi, se strânseseră şi mai mult.
— Fri Weekend continuă relatările? întrebă Peter Trøst, făcând aluzie la legăturile anterioare atât de strânse ale ziarului cu guvernul.
— Şi Channel DK?
Cei doi jurnalişti se măsurară reciproc, încăpăţânaţi.
Knud Tåsing cedă primul:
— De la unele surse care cunosc căminul de odinioară am aflat nişte lucruri interesante. Se pare că în acei ani Camera elefanţilor era rezervată unor copii foarte speciali, care au beneficiat de o atenţie deosebită atât din partea directoarei, cât şi din partea celor două asistente ale sale.
— Eu credeam că această Cameră a sugarilor era destinată celor nou-născuţi.
— Este corect. Toţi cei nou-veniţi îşi petreceau primele zile în Camera sugarilor – unde erau supravegheaţi, în special, de asistenta de noapte, dar cei mai mulţi erau mutaţi destul de 308
- ERIK VALEUR -
repede de acolo, într-una din celelalte camere. Numai câţiva rămâneau acolo.
Nu mai trebuia să precizeze că şi Peter fusese unul dintre cei aleşi. Ştiau amândoi asta.
— Gradul maxim de ocupare al camerei era de şapte copii
– chiar dacă exista mereu un pat suplimentar, pe care asistentele îl numeau al optulea pat. Voiau să se asigure că
toţi copiii daţi spre adopţie aveau, într-adevăr, un pat. Am găsit o sursă care a lucrat în cămin în anii care ne interesează pe noi şi ea încă ştia pe de rost toate poreclele copiilor şi chiar noile nume ale celor care veniseră în vizită
ocazional, după înfierea lor. Angrosistul era Orla Berntsen.
Mama lui era părinte singur şi locuia în Søborg. Şi Tjavsen –
sau Buster – era numele dat lui Søren Severin Nielsen, care a mai venit ulterior de câteva ori. Prietenul tău din Iutlanda, Asger, avea porecla Viggo, după prim-ministrul de atunci, Viggo Kampmann, apoi a mai existat o Clara, poreclită după
actriţa Clara Pontoppidan
— Care trebuie să fie, dacă am calculat bine, cealaltă fată
din fotografia din 1961…
— Impresionant.
— Da, dar asta nu ne aduce mai aproape de soluţia enigmei.
— Orla!
Auzindu-şi numele, avu un şoc. Nimeni altcineva (nici măcar Almind-Enevold) nu îl mai striga pe şeful de personal, cu acest ton, pe numele mic.
Trecutul revenise în prezent, în acest moment. Ea stătea în carne şi oase în faţa lui, exact ca înainte, ţinând în mână un aparat de fotografiat de modă veche, cu care îi făcu o poză, înainte ca el să apuce să spună ceva.
Şoferul îl lăsase pe ministru la uşă, dar Enevold încă nu ieşise. Nu voia să fie fotografiat.
Magna îşi puse braţele ca de urs în jurul lui Orla Berntsen şi îl îmbrăţişă. Orla avu impresia că ochii ei erau febrili, ceea 309
- AL ŞAPTELEA COPIL -
ce nu era de mirare având în vedere presiunea care apăsa pe umerii ei. Cu toate acestea, vocea Magnei era mai clară şi mai directă ca niciodată.
— Sunteţi aproape ultimii, spuse ea şi îl strânse, ca şi cum ar fi vrut să îl mângâie.
El acceptă strânsoarea ei, fără a-i răspunde cu o îmbrăţişare. Magna purta un costum albastru şi îşi pudrase obrajii.
În spatele ei, în umbră, stătea succesoarea ei. Femeia înaltă, zveltă purta, cu ocazia sărbătorii, o rochie nu verde, ci galben canar. Pe buzele ei se afla o urmă de zâmbet, semioficial şi pe jumătate ironic. Susanne Ingemann îi întinse mâna întâi ministrului, apoi lui Orla, înainte ca, în cele din urmă, să îl salute pe şofer.
Pe peluza din faţa vilei se adunaseră mai mult de o sută de invitaţi, care stăteau mai departe, în umbra de sub fagi, în apropierea aripii de sud. Toţi oaspeţii ţineau în mână pahare cu picior lung şi o armată de fotografi de ziar roia în jurul lor.
Copiii nu se vedeau şi accesul în casă era interzis jurnaliştilor. Pe plaja din apropierea pontonului pentru înot se afla o construcţie ciudată din metal, cu un braţ de ridicare, pe care o cameră de filmat cu obiectivul negru plutea deasupra oaspeţilor. Channel DK scria pe cele trei picioare ale stativului.
Un grup de oameni de presă înainta prin lateral şi se apropia de prada principală, maestrul de ceremonii Ole Almind-Enevold. Cei mai mulţi reprezentau tabloide şi reviste pentru femei, ca Glas şi Gala, şi toţi reporterii fuseseră
