Gestul său avu un impact extraordinar. Toţi oaspeţii, chiar şi fotografii rămăseseră nemişcaţi, unii având chiar lacrimi în ochi. Capacitatea de a evoca starea de spirit festivă era una dintre calităţile cele mai iubite de oameni ale ministrului de stat. Încă o dată luă cuvântul de pe terasă:
— Dar pe tine te-a părăsit dorul, Magna? Ai lăsat în urmă
suflete pline de dor? Da, ai răspunde, cu siguranţă, nimeni nu este perfect. Făcu o jumătate de pas înapoi şi o privi. O
limbă roşie de foc îi înconjurase gâtul. Buzele îi erau deschise, de parcă avea probleme de respiraţie. De la distanţă putea fi interpretat ca zâmbet, dar nu era un zâmbet.
— Cred că poţi învăţa o lecţie din munca şi din viaţa ta, Magna – dorul există şi nu poate fi eliminat complet, dar poate fi atenuat. Şi eu am un dor în mine, Magna, un dor a cărui origine numai tu şi cu mine ştim că poate fi alinat doar printr-o minune. Magdalene a găsit acest miracol, în cele din urmă. Poate că mi se va întâmpla şi mie. Aşa sper.
Cuvintele lui erau un mister, dar fuseseră expuse cu un ton blând, înainte să ridice din nou vocea:
— Şi cu această urare, vă rog pe toţi cei prezenţi aici să
ridicăm paharele şi să strigăm de trei ori Mulţi ani trăiască
pentru sărbătorita noastră, Magna, care a fost mai mult de şaizeci de ani un fel de înger păzitor al orfelinatului Kongslund…!
Una dintre femeile de pe banca albă de sub fagi şopti:
— Tocmai i-a spus că o iubeşte şi că a avut întotdeauna acest dor în sine… Doamne, este atât de frumos!
Celelalte femei dădură din cap cu respect.
Pe terasă, Ole Almind-Enevold încă stătea cu faţa spre Magna. Susanne Ingemann se aşezase între ei, de parcă ar fi 316
- ERIK VALEUR -
dorit să îi separe. Orla Berntsen se apropie de ministru, cu un pahar în mână, iar Nils păşi pe terasă şi îşi ridică
aparatul de fotografiat:
— Aş dori o fotografie cu ministrul şi cu sărbătorita, spuse el.
Magna îl privi fix pe fotograf. Ea îşi ţinea mâna la gură, de parcă ar fi vrut să îşi blocheze un cuvânt care nu avea ce să
caute pe buzele ei. Apoi Orla Berntsen se apropie.
— Un telefon pentru ministru, în birou – este urgent…
Strecurând o mână pe sub cotul ministrului, el încerca să
îl îndepărteze de fotograf.
În spatele lor apăru Vrăjitorul, se opri pe scări şi lăsă
lucrurile să se desfăşoare.
Fosta directoare o privi pe Susanne Ingemann, care clătina imperceptibil din cap şi îşi strânsese mâinile la spate, cu privirea îndreptată spre poarta grădinii. În acelaşi timp, dezastrul se apropia cu o mişcare lentă, printre invitaţi, pe scări, până la terasa de sus, până în epicentrul emoţiilor.
Dintr-odată, Nils simţi o mână grea pe umăr.
— Pleacă de aici cu aparatul!
Sunetul declanşatorului sună ca un foc de armă şi, în acelaşi moment, un braţ îi apucă aparatul din mână. Apoi, o lovitură îl izbi în partea laterală a capului, în timp ce o mână
imensă trăgea de cureaua aparatului de fotografiat. Doi paşi precipitaţi, o altă tragere, aparatul digital Nikon greu se izbi de geamul uşii, care se sparse cu un zăngănit care îi făcu pe toţi cei o sută cincizeci de invitaţi să privească în sus, şocaţi.
Trei funcţionari ministeriali se aruncară la pământ, având convingerea că fuseseră atacaţi cu focuri de armă (până la urmă, trăiau într-o perioadă a terorii şi tocmai urmaseră un curs de supravieţuire), în timp ce pe Nils îl lovi un pumn în plexul solar, luându-i tot aerul din plămâni.
Knud Tåsing sări în faţa omului masiv, care încă strângea cureaua aparatului de fotografiat.
— Ce naiba faceţi?
Vocea ziaristului tremura.
317
- AL ŞAPTELEA COPIL -
— Nenorocitul ăsta de fotograf! mormăi Carl Malle.
Apoi Susanne Ingemann apăru la faţa locului, se strecură
între bărbaţi şi spuse cu o voce fermă:
— Opriţi-vă acum!
Orla Berntsen încă îl ţinea pe ministru de cot, acum cu ambele mâini, iar acesta părea ciudat de neajutorat.
