— Poţi să-mi spui ce s-a întâmplat în realitate cu el? întreabă
Marco. Sunt curios să aflu.
Celia oftează înainte de-a începe, oprindu-se în dreptul unui copac însemnat cu cuvinte de dragoste şi dor. N-a povestit nimănui această poveste, n-a avut nicicând ocazia să o relateze cuiva capabil s-o înţeleagă.
— Tata a fost dintotdeauna un om mai mult decât ambiţios, începe ea. Ceea ce a vrut să facă nu i-a reuşit, cel puţin nu aşa cum intenţionase. A vrut să se extragă din lumea fizică.
— Cum ar fi posibil una ca asta? vrea să ştie Marco.
Celia apreciază faptul că el nu respinge ideea din start. Mintea lui se străduieşte să înţeleagă, iar ea face tot posibilul să-i explice.
307
— Închipuieşte-ţi că am un pahar cu vin, spune ea. Un pahar cu vin roşu se iveşte în mâna ei. Mulţumesc. Dacă aş turna vinul într-un bazin cu apă, într-un lac ori chiar într-un ocean, vinul în sine ar dispărea?
— Nu, s-ar dilua doar.
— Exact, spune Celia. Tatăl meu s-a gândit la un mod de a îndepărta paharul. În timp ce vorbeşte, paharul din mâna ei dispare, dar vinul roşu rămâne plutind în aer. S-a dus însă direct la ocean, ignorând bazinul ori chiar un pahar mai mare. Acum are probleme cu recompunerea. Poate s-o facă, fireşte, dar cu greutate. Dacă ar fi fost mulţumit să bântuie un singur loc, probabil că i-ar fi fost mai comod. În schimb, transformarea l-a lăsat în derivă. Trebuie să se agaţe de lucruri. Bântuie în casa lui din New York. În sălile în care a dat adesea spectacole. Se agaţă de mine ori de câte ori poate, deşi am învăţat cum să-l evit când vreau. Urăşte asta, mai ales că pur şi simplu nu fac altceva decât să amplific una dintre tehnicile lui de apărare.
— Dar e posibil? întreabă Marco. Ceea ce a încercat el? La propriu adică.
Celia se uită la vinul care pluteşte fără pahar. Ridică o mână să-l atingă, acesta tremură şi se împarte în picături, apoi se adună într-un tot.
— Cred că se poate, în anumite circumstanţe. Ar fi nevoie de un punct de referinţă. Un loc, un copac, un element fizic de care să se ţină. Ceva care să împiedice deriva. Presupun că tata a vrut pur şi simplu ca lumea toată să-i servească drept reper, dar cred că ar fi trebuit să fie mai bine circumscris. Să funcţioneze ca un pahar, dar să permită mai multă mişcare în interior.
Atinge vinul suspendat în aer, împingându-l spre copacul lângă
care stă. Lichidul este absorbit de hârtie, în care se îmbibă lent, până
când copacul devine roşu, de un roşu adânc strălucind într-o 308
pădure de alb.
— Îmi manipulezi iluziile, spune Marco, privind curios spre copacul îmbibat cu vin.
— Tu eşti cel care mă lasă. Nu eram sigură că voi fi în stare.
— Ai putea să reuşeşti? întreabă Marco. Ceea ce a încercat el?
Celia priveşte spre copac gânditoare, înainte de a răspunde.
— Dacă aş avea un motiv s-o fac, aş putea. Mie însă îmi place lumea fizică. Cred că tata îşi simţea vârsta, care era mult mai înaintată decât părea, şi nu agrea ideea de a putrezi în pământ.
Poate că a dorit să-şi controleze destinul, dar nu sunt sigură, pentru că nu s-a sfătuit cu mine înainte de a încerca. M-a lăsat cu o mulţime de întrebări la care să răspund şi cu o înmormântare pe care a trebuit s-o înscenez. Ceea ce e mai uşor decât ţi-ai imagina.
— Dar vorbeşte cu tine? întreabă Marco.
— Vorbeşte, dar nu la fel de des ca înainte. Arată la fel; cred că e un ecou, conştiinţa lui reţinând asemănarea cu forma fizică. Dar îi lipseşte soliditatea, ceea ce îl enervează teribil. Ar fi putut să fie mult mai tangibil, dacă ar fi procedat diferit. Deşi, în ceea ce mă
priveşte, nu sunt sigură că aş vrea să rămân legată de un copac pentru restul veşniciei, nu?
— Cred că depinde de copac, spune Marco.
Se întoarce spre copacul roşu, iar acesta străluceşte mai puternic, roşul de jăratic transformându-se în căldura luminoasă a focului.
Copacii din jur îl urmează.
Pe măsură ce lumina copacilor prinde putere, devine atât de strălucitoare, încât Celia închide ochii.
Pământul de sub picioarele ei se mişcă, devenind deodată
nesigur, dar Marco o ţine de talie ca s-o sprijine.
Când deschide din nou ochii, sunt pe puntea de sus a unei corăbii în mijlocul oceanului.
Doar că vasul e făcut din cărţi, navighează pe mii de pagini 309
frunzărite, iar marea pe care pluteşte e din cerneală neagră.
Luminiţe delicate acoperă cerul, ca nişte conglomerate de stele strălucitoare precum soarele.
— M-am gândit că ceva întins ar fi plăcut după toată discuţia despre spaţii închise, spune Marco.
Celia merge spre marginea punţii, trecându-şi degetele peste cotorul cărţii care formează balustrada. O briză moale se joacă în părul ei, aducând cu ea mirosul amestecat de volume prăfuite şi de cerneală umedă, groasă.
Marco se apropie şi se postează lângă ea, în timp ce priveşte marea întunecată ce se întinde spre zarea limpede fără pământ la orizont.
— E frumos, spune ea.
