— Da, într-adevăr, recunoaşte Marco, trecându-şi degetul mare peste partea interioară a încheieturii ei. Mi-am zis că aş avea nevoie de un ajutor pentru a echilibra lucrurile. Fiindcă tu ai Caruselul, Labirintul îl împărţim, şi se cădea deci să am şi eu un original marca Barris.
Intensitatea privirii şi atingerea degetelor lui o copleşesc pe Celia asemenea unui val, iar ea îşi retrage mâna înainte de a se lăsa dusă
de el.
— Ai venit să-mi arăţi unul dintre ilustrele tale numere de iluzionism? întreabă ea.
— Nu era în programul serii, dar dacă vrei…
— Tu m-ai urmărit deja şi ar fi corect să-mi oferi şi mie o reprezentaţie.
— Te-aş putea urmări toată noaptea, spune el.
— Ai şi făcut-o. Ai fost în public la fiecare spectacol din seara asta.
Se ridică în picioare, se duce în centrul scenei şi se roteşte, făcând fusta să i se învolbureze în jurul picioarelor.
— Pot să văd fiecare loc, spune ea. Nu te poţi ascunde de mine, aşezându-te în rândul din spate.
— Mi-am zis că ispita de a te atinge ar fi prea mare dacă aş sta în faţă, declară Marco, părăsindu-şi locul şi venind la marginea scenei, chiar în interiorul primului cerc de scaune.
— Sunt destul de aproape pentru iluziile tale? întreabă ea.
— Dacă spun nu, te apropii mai mult? zice el fără să se 305
străduiască să-şi ascundă zâmbetul de satisfacţie.
Drept răspuns, Celia face un pas spre el, tivul rochiei atingându-i acum pantofii. Destul de aproape ca el să ridice braţul şi să-şi aşeze mâna pe talia ei.
— Ultima dată n-a trebuit să mă atingi, observă ea, dar nu se opune.
— M-am gândit să încerc ceva cu totul special, spune Marco.
— Să închid ochii? întreabă Celia în joacă, dar în loc de răspuns el o întoarce cu spatele, ţinând-o în continuare de talie.
— Fii atentă, îi şopteşte el la ureche.
Pereţii laterali ai cortului devin rigizi pe măsură ce ţesătura pânzei se transformă în hârtie. Pe pereţi apar cuvinte, litere tipărite suprapunându-se peste texte scrise de mână. Celia desluşeşte frânturi din sonetele lui Shakespeare şi fragmente de imnuri adresate unor zeităţi elene pe măsură ce poezia invadează cortul.
Acoperă pereţii şi tavanul şi se întinde peste podea.
Iar apoi cortul începe să se deschidă, hârtia îndoindu-se şi desfăcându-se în fâşii. Cele negre se răspândesc în spaţiul gol, iar cele albe se înalţă, luminoase, ramificându-se.
— Îţi place? întreabă Marco, în clipa în care mişcarea încetează, iar ei se află în mijlocul unei păduri cu copaci acoperiţi de poezie, pâlpâind discret.
Celia nu poate decât să dea din cap.
Cu părere de rău îi dă drumul, urmând-o în timp ce ea se plimbă
prin pădure, citind versuri de pe crengi şi trunchiuri.
— Cum îţi vin asemenea imagini? întreabă Celia, punând mâna pe scoarţa de hârtie a unui copac.
O simte caldă şi solidă sub degete, iluminată din interior de ceva ca o lanternă.
— Văd lucrurile în mintea mea, răspunde Marco. În visele mele.
Îmi imaginez ce ţi-ar plăcea.
306
— Nu cred că ai voie să-ţi imaginezi ce-ar fi pe placul adversarului tău.
— N-am reuşit niciodată să pricep pe de-a întregul regulile jocului, aşa că îmi urmez instinctele, spune Marco.
— Iar tata continuă să se exprime voit vag când vine vorba de reguli, îl completează Celia în timp ce se plimbă printre copaci. Mai ales atunci când îl întreb despre când sau cum va fi dat verdictul.
— Nici Alexander nu s-a ostenit să-mi dea această informaţie.
— Sper că nu te sâcâie la fel de mult cum mă bate la cap tata, spune Celia. Deşi, fireşte, tata nici n-are altceva mai bun de făcut.
— Abia dacă l-am văzut de ani de zile, mărturiseşte Marco. A fost întotdeauna… distant şi prea puţin binevoitor, dar este singurul lucru pe care îl pot numi familie. Şi cu toate astea, nu-mi spune nimic.
— Sunt destul de invidioasă, recunoaşte Celia. Tata nu conteneşte să-mi spună ce dezamăgire sunt pentru el.
— Refuz să cred că ai putea să fii o dezamăgire pentru cineva, zice Marco.
— N-ai avut niciodată plăcerea să-l cunoşti pe tata.
