pentru a ajunge la scaunul aflat de cealaltă parte a biroului.
— Ce-ai discutat cu Tara când te-a vizitat la Viena? întreabă ea încă înainte de a se aşeza.
— Credeam că ştii, spune el fără s-o privească, atent la ceainic în timp ce toarnă.
— Suntem două fiinţe diferite, Ethan. Şi fiindcă tu n-ai putut niciodată să te hotărăşti pe care dintre noi o iubeai nu înseamnă că
suntem interşanjabile.
El pune ceainicul jos şi îi pregăteşte ceaiul aşa cum îi place ei, fără
298
să fie nevoit să întrebe.
— Te-am rugat să te căsătoreşti cu mine, dar nu mi-ai răspuns niciodată, se apără el amestecând.
— M-ai rugat după ce ea a murit, spune Lainie. Cum mai pot fi sigură în acest caz că alegerea îţi aparţine?
El îi întinde ceaşca de ceai şi îi prinde mâna când ea se pregăteşte s-o ia.
— Te iubesc, spune el. Am iubit-o şi pe ea, dar nu în acelaşi fel.
Pentru mine sunteţi ca o familie, cu toţii. Iar unii îmi sunt ceva mai dragi.
Se întoarce la scaunul lui, scoţându-şi ochelarii ca să-i şteargă cu batista.
— Nici nu ştiu de ce mai port chestiile astea, spune el uitându-se la ei. De ani de zile nu mai am nevoie de ochelari.
— Îi porţi fiindcă ţi se potrivesc, spune Lainie.
— Mulţumesc, zice el şi îi pune la ochi, urmărind-o cum soarbe din ceai. Cererea mea e încă valabilă.
— Ştiu, îl linişteşte Lainie. Mă gândesc la ea.
— Nu te grăbi, spune domnul Barris. Se pare că avem destul timp înainte.
Lainie încuviinţează, aşezându-şi ceaşca pe birou.
— Tara a fost întotdeauna cea raţională, spune ea. Ne completam una pe cealaltă, ăsta e şi unul dintre motivele pentru care reuşeam să excelăm în ceea ce făceam. Mă aducea cu picioarele pe pământ.
Eu vedeam totul în detalii, ea întregul. E şi motivul pentru care eu sunt azi aici, iar ea nu. Eu luam fiecare element separat şi niciodată
nu observam că nu se potrivesc cum trebuie.
Ceasul ticăie neabătut în pauza care urmează.
— N-aş vrea să purtăm această conversaţie, spune domnul Barris când ticăitul devine insuportabil. N-am vrut să discut cu ea atunci şi nu vreau nici cu tine acum.
299
— Ştii deci ce se întâmplă, nu-i aşa? întreabă Lainie.
Domnul Barris aranjează un teanc de hârtii de pe birou, gândindu-se la ce să răspundă.
— Da, admite el după o pauză. Ştiu.
— I-ai spus surorii mele?
— Nu.
— Atunci spune-mi mie, îi cere Lainie.
— Nu pot. Dacă ţi-aş explica ar trebui să înşel încrederea cuiva, şi nu sunt dispus să fac asta, nici chiar pentru tine.
— De câte ori m-ai minţit? întreabă Lainie, ridicându-se de pe scaun.
— Nu te-am minţit niciodată, ripostează domnul Barris, ridicându-se la rândul său în picioare. Nu împărtăşesc ceea ce nu am dreptul să spun. Mi-am dat cuvântul şi am de gând să mi-l ţin, dar nu te-am minţit niciodată. Nici măcar n-ai întrebat vreodată, ai presupus că nu ştiu nimic.
— Tara te-a întrebat, îl înfruntă Lainie.
— Indirect, explică domnul Barris. Cred că nu ştia ce să întrebe, dar nu i-aş fi răspuns nici dacă ar fi ştiut. Mi-am făcut griji din pricina ei şi i-am sugerat să stea de vorbă cu Alexander, dacă era în căutare de răspunsuri. Presupun că din cauza asta era în gară. Nu ştiu nici măcar dacă a apucat să stea de vorbă cu el. N-am întrebat-o niciodată.
— Alexander ştie şi el? întreabă Lainie.
— Cred că există puţine lucruri de care el să nu ştie.
Lainie oftează şi se aşază la loc. Ia ceaşca de ceai, iar apoi, fără să
