— De aceea am venit până aici, recunoaşte Lainie. De cât timp ne cunoaştem, Celia?
— De peste zece ani.
— Cu siguranţă că de acum ai destulă încredere în mine, ca să-mi 302
spui ce se petrece aici cu adevărat. Mă îndoiesc că vei îndrăzni să
susţii că nu e nimic ori să-mi sugerezi să nu mă încarc cu asemenea probleme.
Celia îşi pune paharul în farfurioară. Explică pe cât poate de bine.
Nu intră în detalii, vorbind doar despre conceptul înfruntării şi cum circul serveşte ca loc de desfăşurare. Cum anumiţi oameni ştiu mai mult decât alţii la fiecare nivel, dar se abţine să rostească vreun nume şi îi spune răspicat că nici ea nu cunoaşte toate răspunsurile.
Lainie nu zice nimic, ascultă cu atenţie şi din când în când ia o înghiţitură de ceai.
— Ethan de când ştie? întreabă ea când Celia a terminat.
— De mult timp, spune Celia.
Lainie dă din cap şi ridică paharul la gură, dar în loc să bea din el, îi dă drumul din mână.
Paharul cade izbindu-se de farfurioara de dedesubt.
Sticla se sparge, iar zgomotul răsună prin cameră. Ceaiul se revarsă peste pătratele de faianţă.
Înainte să apuce cineva să se întoarcă spre sursa zgomotului, paharul s-a refăcut. Cioburile se reaşază în jurul lichidului, iar vasul e din nou intact şi faianţa mesei uscată.
Cei care priveau spre masa lor presupun că imaginaţia le joacă
feste şi îşi văd în continuare de ceaiul lor.
— De ce nu l-ai oprit înainte să se spargă? întreabă Lainie.
— Nu ştiu, spune Celia.
— Dacă ai vreodată nevoie de ceva de la mine, te rog să-mi ceri, spune Lainie ridicându-se în picioare ca să plece. M-am săturat de oamenii care păstrează atât de bine secretele, că alţii ajung să fie ucişi. Suntem cu toţii implicaţi în joc şi se pare că nu putem fi la fel de uşor reparaţi ca un pahar de ceai.
După plecarea lui Lainie, Celia rămâne singură la masă, lăsând cele două pahare cu ceai să se răcească.
303
Mări furtunoase
DUBLIN, IUNIE 1901
După ce iluzionista se înclină şi se face nevăzută sub ochii spectatorilor, aceştia încep să bată din palme, aplaudă entuziasmaţi spre locul gol. Se ridică din scaune, discută între ei, minunându-se de trucurile ei în vreme ce se îndreaptă spre uşa care a reapărut în pânza cortului vărgat.
Un singur bărbat, aşezat pe rândul exterior, rămâne pe loc în timp ce ei ies. Ochii lui, aproape ascunşi de borul melonului, sunt fixaţi asupra spaţiului din centrul scenei unde se afla iluzionista cu doar câteva clipe în urmă.
Restul publicului a ieşit.
Bărbatul rămâne aşezat pe locul lui.
După câteva clipe, uşa se face una cu peretele cortului, devenind din nou invizibilă.
Ochii bărbatului rămân nemişcaţi. Nu aruncă nici măcar o privire spre uşa ce dispare.
O clipă mai târziu, Ceha Bowen stă în faţa lui pe un scaun, întoarsă într-o parte, cu braţele sprijinite de spătar. E îmbrăcată la fel ca în timpul spectacolului, într-o rochie albă, acoperită cu piesele unui puzzle neasamblat, care se îndesesc spre poale, devenind închise la culoare.
— Ai venit în vizită, spune ea, incapabilă să-şi ascundă plăcerea din voce.
— Am avut câteva zile libere, zice Marco. Şi nici tu n-ai mai fost de mult la Londra.
— Vom fi la Londra în toamnă, îl anunţă Celia. A devenit o tradiţie.
— N-am putut să mai aştept atât ca să te văd.
304
— Şi eu mă bucur de revedere, spune Celia cu o voce moale.
Întinde mâna şi îi îndreaptă borul pălăriei.
— Îţi place Labirintul din Nori? o întreabă el şi o prinde de mână
când ea o lasă jos.
— Da, răspunde Celia, ţinându-şi respiraţia când degetele lui se închid peste ale ei. L-ai convins pe domnul Barris să te ajute?
