Se uită în jos spre mâna lui dreaptă aşezată pe balustradă, încruntându-se când îi vede degetele netede, fără urme.
— Asta căutai? întreabă el, rotindu-şi mâna. Pielea se schimbă, scoţând la iveală cicatricea din jurul inelarului. A fost făcută de un inel când aveam paisprezece ani. Era ceva în latină, dar nu ştiu ce însemna.
— Esse quam videri, spune Celia. „A fi mai degrabă decât a părea.” Este motto-ul familiei Bowen. Tatălui meu îi plăcea să-l graveze pe lucruri. Nu sunt convinsă că a apreciat ironia. Inelul era probabil ca ăsta.
Îşi aşază mâna dreaptă lângă a lui. Cercul de argint de pe degetul ei are pe el o gravură ca un filigran, la prima vedere, dar conţine de fapt acelaşi dicton într-un scris rotunjit.
Celia răsuceşte inelul, scoţându-l de pe deget, ca el să poată
vedea cicatricea ce seamănă cu a lui.
— E singura rană pe care nu am reuşit niciodată s-o vindec complet, spune ea.
— Al meu a fost la fel, zice Marco, uitându-se la inelul ei, deşi 310
ochii îi tot fug spre cicatrice. Doar că era din aur. Pe-al tău ţi l-a dat Alexander?
Celia încuviinţează.
— Câţi ani aveai? întreabă Marco.
— Aveam şase ani. Inelul era din argint, simplu. Era prima oară
când întâlneam pe cineva care putea face lucrurile pe care le făcea şi tatăl meu, deşi părea atât de diferit de el. Mi-a zis că sunt un înger.
A fost cel mai drăguţ lucru pe care mi l-a spus cineva vreodată.
— A fost mult prea puţin, spune Marco, punându-şi mâna peste a ei.
O briză neaşteptată zgâlţâie pânzele din file de hârtie. Paginile fâlfâie în timp ce suprafaţa cernelii de dedesubt se încreţeşte.
— Tu ai făcut asta, realizează Marco.
— N-am vrut, spune Celia, dar nu-şi ia mâna din a lui.
— Nu mă deranjează, rosteşte Marco împletindu-şi degetele cu ale ei. Pot şi eu să fac la fel, să ştii.
Vântul se înteţeşte, trimiţând valuri de cerneală neagră care se sparg de corabie. Filele se desprind de pe pânze, rotindu-se în jurul lor ca nişte frunze. Corabia începe să se încline, iar Celia e cât pe-aci să-şi piardă echilibrul, dar Marco îşi pune braţele în jurul taliei ei, ca s-o ţină, în timp ce ea râde.
— Foarte impresionant, domnule Iluzionist, spune ea.
— Spune-mi pe nume, îi cere el.
Nu a auzit-o niciodată rostindu-i numele, iar acum, ţinând-o în braţe, şi-ar dori s-o audă.
— Te rog, adaugă el, când ea şovăie.
— Marco, spune ea cu glas moale şi învăluitor.
Sunetul numelui său ce se desprinde de pe buzele ei e mai înnebunitor decât şi-ar fi închipuit, aşa că se apleacă înainte ca să-l guste. Dar chiar în momentul când buzele lui sunt pe cale să le atingă pe ale ei, ea se întoarce.
311
— Celia, oftează Marco chiar lângă urechea ei, punând în acest nume toată dorinţa şi frustrarea, pe care ea însăşi le simte, respiraţia lui fierbinte arzându-i ceafa.
— Îmi pare rău, se scuză ea. Eu… n-aş vrea să complic şi mai mult lucrurile.
El nu spune nimic, ţinând-o mai departe în braţe, dar briza începe să se potolească, valurile care se izbesc de corabie se răresc.
— Am petrecut o mare parte din viaţă luptând să mă ţin sub control, spune Celia, rezemându-şi capul de umărul lui. Să mă
cunosc pe dinăuntru şi pe dinafară, să ţin totul în perfectă ordine.
Pierd asta atunci când sunt cu tine. Ceea ce mă sperie şi…
— Nu vreau să fii speriată, o întrerupe Marco.
— Mă sperie cât de mult îmi place, încheie Celia, întorcându-şi faţa din nou spre el. Cât de ispititor este să mă pierd în tine. Să mă
predau. Să te las să mă păzeşti să nu sparg candelabre în loc să-mi port permanent de grijă eu însămi.
— Aş putea.
— Ştiu.
Stau tăcuţi unul lângă altul, în vreme ce corabia pluteşte spre orizontul infinit.
— Vino cu mine, spune Marco. Oriunde. Cât mai departe de circ, de Alexander, de tatăl tău.
