— Nu putem, spune Celia.
— Bineînţeles că putem, insistă Marco. Tu şi cu mine, împreună, putem face orice.
— Nu, spune Celia. Putem face orice doar aici.
— Nu înţeleg.
— Te-ai gândit vreodată la asta, la plecare pur şi simplu? Te-ai gândit de-adevăratelea la asta, cu intenţia de-a merge până la capăt şi nu ca la un vis sau o dorinţă trecătoare? Cum el nu răspunde, ea continuă: Atunci, gândeşte-te acum. Imaginează-ţi că noi doi 312
părăsim acest loc şi acest joc, ca să începem împreună viaţa altundeva, dar fă-o cu toată seriozitatea.
Marco închide ochii şi îşi decupează chestiunea în minte, concentrându-se nu pe închipuiri potrivite dorinţelor, ci pe aspecte practice. Plănuind cele mai mici detalii, de la organizarea registrelor lui Chandresh pentru a fi preluate de un nou contabil, până la făcutul bagajelor, chiar până la inelele de căsătorie de pe degetele lor.
Iar atunci mâna lui dreaptă începe să ardă, durerea este ascuţită
şi sfâşietoare, începând de la cicatricea din jurul degetului şi năvălind pe braţ în sus, ştergând orice gând din mintea lui. E
durerea din momentul când a căpătat cicatricea, dar sporită de o mie de ori.
Mişcarea corabiei încetează instantaneu. Hârtia se destramă, iar oceanul de cerneală se retrage, lăsând în urmă un cerc de scaune din interiorul unui cort vărgat în clipa în care Marco se prăbuşeşte la pământ.
Durerea se potoleşte încet când Celia îngenunchează lângă el şi îi ia mâna.
— La petrecerea aniversară, spune ea, în noaptea în care m-ai sărutat. M-am gândit la asta atunci. Nu mai voiam să continui jocul, voiam doar să fiu cu tine. Mi-am zis că am să te rog să fugi cu mine şi chiar asta intenţionam. Dar în clipa când m-am convins că am putea reuşi, m-au luat asemenea dureri, că abia am fost în stare să le suport. Friedrick nu ştia ce să facă cu mine, m-a aşezat într-un colţ
liniştit, m-a ţinut de mână şi n-a insistat când n-am fost în stare să-i explic, fiindcă e un om de o bunătate rară.
Se uită la cicatricea de pe mâna lui Marco, în timp ce acesta se luptă să-şi recapete respiraţia.
— Mi-am zis că poate era vorba doar de tine, continuă ea. Aşa că
o dată am încercat să nu urc în tren când acesta pleca, şi a fost la fel 313
de dureros. Suntem bine şi de-adevăratelea legaţi.
— Ai vrut să fugi cu mine, spune Marco, zâmbind în pofida durerii care persistă. N-am fost sigur că sărutul avea să fie atât de eficient.
— M-ai fi putut face să-l uit, să-l scoţi din memoria mea la fel de uşor cum ai făcut cu toţi ceilalţi musafiri.
— N-a fost chiar atât de uşor, observă Marco. Şi n-am vrut ca tu să uiţi.
— N-am putut, spune Celia. Cum te simţi?
— Groaznic, dar durerea începe să treacă. În seara aceea i-am spus şi eu lui Alexander că vreau să plec, dar probabil că nu vorbeam serios. Voiam doar o reacţie din partea lui.
— Poate că ideea este să ne facă să credem că nu suntem ţinuţi prizonieri, spune Celia. Nu simţi barele până când nu te izbeşti de ele. Tata susţine că ar fi mai uşor dacă nu am fi atât de preocupaţi unul de celălalt. Poate că are dreptate.
— În ceea ce mă priveşte, am încercat, mărturiseşte Marco, prinzându-i faţa în mâini. Am încercat să-ţi dau drumul, dar nu pot.
Nu pot să nu mă gândesc la tine. Nu pot să nu te visez. Nu simţi şi tu la fel pentru mine?
— Ba da, recunoaşte Celia. Te am aici, peste tot. Stau în Grădina de Gheaţă ca să ştiu cum mă faci să simt. Am simţit asta chiar înainte să ştiu cine eşti, şi de fiecare dată când zic că nu poate să
devină mai puternic, devine.
— Atunci ce ne opreşte să fim împreună acum? întreabă el.
Îşi trece mâna peste obrazul Celiei, coborând-o de-a lungul spatelui ei.
— Aş vrea, spune Celia, cu respiraţia întretăiată. Te rog să mă
crezi că vreau asta din toată inima. Dar aici nu e vorba doar de tine şi de mine. Sunt atât de mulţi oameni amestecaţi în jocul ăsta. Şi e tot mai greu să ţii lucrurile în ordine. Iar asta – îşi aşază mâna peste 314
a lui —îmi distrage şi mai mult atenţia. Mă sperie gândul că aş
putea să-mi pierd puterea de concentrare.
— Nu ai o sursă de energie, spune el, iar ea îl priveşte nedumerită.
— O sursă de putere? repetă ea.
— În maniera în care folosesc eu rugul. Împrumutând energie de la foc. Ori tu nu ai nimic asemănător, ci lucrezi doar cu tine, nu-i aşa?
— Nu cunosc alt mod, spune Celia.
— Controlezi circul în mod constant? întreabă Marco.
Celia dă din cap.
