— Ţi-a zis Widget de asta? zice Bailey, întrebându-se dacă gândul e atât de puternic, că-i stă lipit pe frunte, clar şi la vedere.
— Nu, spune Poppet. A fost doar o presupunere. Dar Widget m-a rugat să-ţi dau asta.
Scoate o sticlă micuţă din buzunar şi i-o dă. Bailey ştie că, deşi pare, sticla nu e goală, şi e prea curios ca să n-o deschidă pe loc.
Scoate dopul minuscul, bucuros să constate că e ataşat de sticlă cu o sârmă.
Senzaţia pe care i-o oferă e atât de familiară, atât de liniştitoare şi de recognoscibilă şi de reală, încât Bailey poate să perceapă
asprimea scoarţei, mirosul ghindelor, ba chiar şi zgomotul făcut de veveriţe.
— A făcut în aşa fel încât să-ţi păstrezi copacul, spune Poppet.
Dacă te hotărăşti să vii cu noi.
Bailey pune dopul la loc. Niciunul dintre ei nu scoate un cuvânt o vreme. Vântul înfoaie părul lui Poppet.
— Cât timp de gândire am la dispoziţie? întreabă Bailey liniştit.
— Plecăm după ce circul termină programul din noaptea asta, spune Poppet. Trenul va fi gata înainte de răsărit, deşi ar fi bine dacă ai putea veni mai devreme. Plecarea e… mai complicată.
— Am să mă gândesc, spune Bailey. Dar nu pot să promit nimic.
— Mulţumesc, Bailey. Poţi să-mi mai faci un serviciu? Dacă n-ai să pleci cu noi, te-aş ruga să nu vii la circ diseară. Şi asta să fie despărţirea. Cred că ar fi mai uşor.
320
Bailey o priveşte cu ochi goi, cuvintele ei par a nu ajunge până la el. Iar ăsta e un lucru mai îngrozitor chiar decât hotărârea de a pleca. Dă însă din cap, fiindcă aşa i se pare că trebuie.
— Bine. Nu vin dacă n-am să plec cu voi. Promit.
— Mulţumesc, Bailey, spune Poppet.
Zâmbeşte, deşi nu se poate spune dacă zâmbetul ei e vesel ori nu.
Şi înainte ca el să apuce să-i transmită un salut lui Widget din partea lui, dacă va fi cazul, ea se apleacă înainte şi îl sărută, dar nu pe obraz, cum a mai făcut-o şi cu alte ocazii, ci pe buze, iar în acea clipă Bailey ştie că o va urma oriunde s-ar duce.
Poppet se răsuceşte pe călcâie fără să mai spună un cuvânt şi pleacă. Bailey o urmăreşte din priviri până când nu-i mai vede părul profilat pe cer şi continuă să se uite după ea, strângând sticluţa în mână, neştiind încă în ce fel ar trebui să simtă, ce ar trebui să facă şi având doar câteva ore ca să se hotărască.
În spatele lui, oile, lăsate în plata Domnului, decid să treacă prin poarta deschisă pe câmpul de alături.
321
Invitaţie
LONDRA, 30 OCTOMBRIE 1901
Când circul soseşte la Londra, Celia Bowen se îndreaptă în primul rând spre Midland Grand Hotel, deşi e tentată să meargă
direct la adresa unde se află apartamentul lui Marco, cea tipărită pe cartea de vizită pe care o ţine mereu asupra ei.
Nu întreabă la recepţie.
Nu vorbeşte cu absolut nimeni.
Stă în mijlocul holului, fără a fi observată de angajaţi sau de ceilalţi oaspeţi care trec pe lângă ea pe drumul lor spre alte destinaţii, alte întâlniri, alte locuri temporare.
După ce a stat aşa mai mult de o oră, la fel de nemişcată ca una dintre statuile de la circ, un bărbat într-un costum cenuşiu se apropie de ea.
Ascultă fără vreo reacţie în timp ce ea vorbeşte, iar după ce ea a terminat, se mulţumeşte să dea din cap.
Ea face o mică reverenţă, apoi se întoarce şi pleacă.
Bărbatul în costum cenuşiu stă o vreme singur, neobservat, în hol.
322
Intersecţii I: Pierderea unei pălării LONDRA, 31 OCTOMBRIE – 1 NOIEMBRIE 1901
Circul e întotdeauna împodobit de sărbătoare în noaptea de Halloween. În curte atârnă felinare de hârtie rotunde, iar umbrele dansează peste suprafeţele lor albe ca nişte chipuri ce urlă muteşte.
Măşti din piele albe, negre şi argintii, dotate cu panglici pentru a fi legate, sunt aşezate în coşuri lângă porţi şi prin circ, pentru ca spectatorii să le poarte după dorinţă. Uneori e greu să mai deosebeşti artistul de spectator.
E cu totul altă experienţă să poţi cutreiera circul anonim. Să te amesteci cu cei din jur, să te contopeşti în atmosfera generală. Cei mai mulţi spectatori gustă experienţa din plin, în timp ce alţii se simt derutaţi, preferând să poarte propriile chipuri.
Mulţimea s-a subţiat de acum considerabil, e trecut bine de miezul nopţii, iar ceasul ticăie neabătut spre ziua propriu-zisă a Tuturor Sfinţilor4. Puţinii spectatori mascaţi cutreieră circul ca nişte spectre.
Coada la ghicitoare a dispărut cu totul la aceste ore, ştiut fiind că
