— Da. I-am spus ce mi-ai zis tu: că Bailey o să vină cu noi. Tot ce 328
mi-a răspuns a fost că nu va face nimic ca să-l împiedice.
— Păi, e şi asta ceva.
— E cu gândul în altă parte, spune Widget, scuturându-şi punga cu floricele. Nu mi-a spus nimic şi abia dacă a ascultat când am încercat să-i explic ce îi cerem. Aş fi putut la fel de bine să-i spun că
vrem să aducem un hipopotam zburător şi să-l ţinem ca animal de companie şi ar fi spus că e în ordine. Dar Bailey nu vine doar de distracţie, nu?
— Nu ştiu, spune Poppet.
— Dar ce ştii?
Poppet se uită în sus spre cerul întunecat. Nori negri acoperă cea mai mare parte a cerului, dar din spatele lor se ivesc pâlcuri de stele, licărind blând.
— Îţi aminteşti când eram în Observatorul Stelar, iar eu am văzut ceva strălucitor, dar n-am putut spune ce era?
Widget dă din cap.
— Era curtea. Toată curtea, nu doar rugul aprins. Strălucitoare, arzând, fierbinte. Apoi… nu ştiu ce s-a întâmplat, dar Bailey era acolo. De asta sunt sigură.
— Şi are să se întâmple curând? întreabă Widget.
— Cred că foarte curând.
— Ar trebui oare să-l răpim?
— Zău aşa, Widge!
— Nu, vorbesc serios. Am putea să facem asta. Ne furişăm în casa lui, îl lovim cu ceva greu şi îl târâm până aici cât mai discret posibil. Am putea să-l punem între noi, iar oamenii ar zice că e vreun beţiv. Va fi în tren înainte de a-şi veni în fire, iar atunci chiar nu mai are de ales. Rapid şi nedureros. Nedureros pentru noi. Cu excepţia căratului, adică.
— Nu cred că-i o idee prea bună, Widge, spune Poppet.
— Ei, hai, o să fie distractiv, zice Widget.
329
— Nu cred. Cred că am făcut deja ce trebuia să facem, iar acum trebuie doar să aşteptăm.
— Eşti sigură de asta? întreabă Widget.
— Nu, spune Poppet încetişor.
După un timp, Widget pleacă să caute mâncare, iar Poppet aşteaptă singură la porţi, uitându-se când şi când peste umăr, ca să
vadă cât arată ceasul din spatele ei.
330
Intersecţii II: Furii stacojii şi destine roşii LONDRA, 31 OCTOMBRIE – 1 NOIEMBRIE 1901
„Deşi orice noapte la circ poate fi pe bună dreptate numită
magică”, scria cândva Herr Friedrick Thiessen, „noaptea de Halloween e ceva cu totul deosebit. Atmosfera e încărcată de mister.”
Noaptea de Halloween e rece şi înţepătoare. Mulţimea zgomotoasă e înfăşurată în haine grele şi eşarfe. Mulţi poartă măşti, chipuri ascunse sub petice de negru, argintiu ori alb.
Lumina din circ e mai slabă ca de obicei. Umbrele par a se ivi din toate colţurile.
Chandresh Christophe Lefèvre pătrunde în circ fără a fi băgat în seamă. Ia o mască argintie din unul dintre coşuri şi o pune peste faţă. Femeia din ghereta de bilete nu-l recunoaşte atunci când îşi cumpără un bilet de intrare.
Cutreieră circul ca un somnambul.
Bărbatul în costum cenuşiu nu poartă mască. Umblă în voie, cu un pas calm, aproape leneş. Nu are o anume destinaţie în minte, plimbându-se de la un cort la altul. În unele intră, pe lângă altele trece. Cumpără o ceaşcă de ceai şi rămâne în curte, urmărind o vreme rugul, luând-o apoi înapoi pe aleile dintre corturi.
N-a mai fost niciodată la circ până acum, şi pare a se simţi bine.
Chandresh îi urmăreşte fiecare mişcare, fiecare oprire. Intră după
el în corturi, îl vede plătindu-şi ceaşca de ceai. Se uită la pământul din apropierea picioarelor bărbatului în costum cenuşiu, căutându-i umbra, deşi îl împiedică lumina mereu schimbătoare din jur.
În afară de Chandresh, nimeni nu-l bagă în seamă. Trecătorii nu se uită la el, nu-i aruncă nici măcar o privire, în ciuda înălţimii lui, a costumului cenuşiu şi a jobenului elegant. Nici fata care îi vinde ceai 331
nu pare a-l observa, întorcându-se imediat spre următorul client.
Alunecă prin circ precum o umbră. Poartă un baston cu vârf argintiu, pe care nu-l foloseşte.
Chandresh îi pierde de mai multe ori urma în mulţime, cenuşiul descompunându-se într-un amestec de negru cu alb şi pete de culoare de la ceilalţi vizitatori. Nu-i ia mult timp până să repereze din nou jobenul cenuşiu, dar în aceste intervale devine într-atât de nervos, încât tremură, se trage de haine şi scotoceşte conţinutul buzunarelor.
