După un lung moment, domnul A.H- se opreşte din vorbit şi îşi trece mâna înmănuşată peste chipul lui Herr Friedrick Thiessen, închizându-i cu grijă ochii plini de uimire.
Tăcerea care urmează este sfâşiată de ţipătul lui Poppet Murray când balta de sânge de pe jos se întinde până sub ghetele ei albe.
Înainte ca starea de şoc să se transforme în haos, domnul A.H-scoate cu grijă cuţitul cu mâner de argint din pieptul lui Herr Thiessen, se ridică în picioare şi pleacă.
Când trece pe lângă Marco, care este în continuare neliniştit şi uluit, îi întinde cuţitul însângerat fără a-i adresa un cuvânt ori o privire şi se face nevăzut în mulţime.
Puţinii spectatori care au asistat la eveniment sunt apoi conduşi spre alte locuri. Mai târziu, vor presupune că a fost un număr deştept de cascadorie. Dând un aer teatral serii festive.
335
IAZUL LACRIMILOR
Anunţul din faţa cortului e completat de o cutie mică plină cu pietre negre, netede. Textul te invită să iei una când intri.
În interior, cortul e întunecat, cu tavanul acoperit de umbrele negre deschise, ale căror mânere curbate atârnă ca nişte ţurţuri.
În mijlocul încăperii e un iaz. O adâncitură în piatra neagră
înconjurată de pietriş alb.
În aer pluteşte un iz sărat de ocean.
Te apropii de margine ca să te uiţi înăuntru. Pietrişul scârţâie sub picioarele tale.
Nu e adânc, dar străluceşte. O lumină lucitoare alunecă în sus spre suprafaţa apei. O rază blândă, cât să lumineze iazul şi pietrele de pe fund. Sute de pietre identice cu cea pe care o ţii în mână.
Lumina de dedesubt se strecoară prin spaţiile dintre pietre.
Încăperea e plină de reflexii vălurite, dându-ţi senzaţia că tot cortul se află sub apă.
Şezi pe zid, învârtind piatra neagră între degete.
Liniştea din cort te cufundă într-o stare de melancolie.
Amintirile încep să răsară din cele mai ascunse cotloane ale minţii. Dezamăgiri trecute. Şanse irosite şi cauze pierdute. Inimi frânte, durere şi disperare, singurătate apăsătoare.
Tristeţi pe care le-ai crezut de mult uitate se amestecă în răni încă
proaspete. Piatra devine tot mai grea în mâna ta.
Când o laşi să cadă în iaz, să se alăture celorlalte pietre, te simţi uşurat. De parcă ai fi eliberat ceva mai mult decât o bucată de piatră
netedă şi lucioasă.
336
Rămas-bun
CONCORD, MASSACHUSETTS, 30 – 31 OCTOMBRIE 1902
Bailey se urcă în stejar ca să scoată cutia din ascunzătoare, privind în jos spre circul scăldat într-o lumină portocalie, aruncând umbre lungi şi ascuţite peste câmpie. Când o deschide, nu găseşte nimic pe care să vrea cu adevărat să-l păstreze.
Scoate doar mănuşa albă a lui Poppet, vârând-o în buzunarul hainei, apoi pune cutia la loc.
Acasă îşi numără economiile, care sunt mai mari decât se aştepta, şi îşi împachetează un rând de haine de schimb şi un pulovăr suplimentar. Se gândeşte să ia şi o pereche de pantofi de rezervă, dar hotărăşte că la o adică poate să împrumute unii de la Widget.
Vâră totul într-o geantă uzată de piele şi aşteaptă ca părinţii şi Caroline să se ducă la culcare.
În timp ce aşteaptă, îşi despachetează şi îşi mai împachetează o dată geanta, cumpănind ce să ia cu el şi ce să lase acasă.
Mai aşteaptă un ceas, pentru a fi sigur că au adormit cu toţii, iar apoi încă unul ca măsură de precauţie. Deşi a devenit foarte priceput la a se strecura la ore neobişnuite din şi în casă, această
plecare pe furiş e diferită.
Când în cele din urmă traversează cu grijă holul, e uimit să
constate cât de târziu s-a făcut. A pus deja mâna pe clanţă, gata de plecare, când se întoarce, pune geanta jos şi scotoceşte după o bucată de hârtie.
După ce-a găsit-o, se aşază la masa din bucătărie ca să le scrie un bilet părinţilor săi. Încercând să le explice cât poate el de bine motivele pentru care pleacă şi sperând ca ei să-l înţeleagă. Nu face nicio referire la Harvard sau la viitorul fermei.
Îşi aminteşte că o dată când era foarte mic, mama lui i-a spus că îi 337
doreşte să aibă parte de fericire şi aventură. Iar dacă asta nu e aventură, atunci nu ştie ce ar putea fi.
— Ce faci aici? întreabă o voce din spatele lui.
Bailey se întoarce şi dă cu ochii de Caroline stând în pragul uşii, îmbrăcată în cămaşă de noapte, cu părul prins cu o mulţime de clame şi cu o cuvertură împletită pusă în jurul umerilor.