— Nimic care să te privească, spune el, revenind la biletul pe care îl scria.
Îl semnează şi îl împătureşte, lăsându-l sprijinit în mijlocul mesei, lângă un castron de lemn plin cu mere.
— Ai grijă ca ei să citească asta, mai spune el.
— Fugi de acasă? întreabă Caroline, uitându-se la geanta lui.
— Cam aşa ceva.
— Nu cred că vorbeşti serios, zice ea cu un căscat.
— Nu sunt sigur când mă voi întoarce. Am să scriu cu prima ocazie. Spune-le să nu-şi facă griji din pricina mea.
— Bailey, du-te înapoi la culcare.
— De ce nu te duci tu la culcare, Caroline? Nu ţi-ar strica o porţie de somn de frumuseţe.
Drept răspuns, Caroline îşi încreţeşte faţa, încruntându-se.
— Şi în plus, continuă Bailey, de când îţi pasă ţie de ce fac eu?
— Te-ai purtat ca un copil toată săptămâna, îl acuză Caroline, cu voce piţigăiată, dar totuşi şoptită. Te-ai afundat în circul ăla tâmpit, ai lipsit nopţile de acasă. Maturizează-te, Bailey.
— Exact asta fac, spune băiatul. Şi nu-mi pasă dacă tu nu eşti în stare să înţelegi. Dacă rămân aici, n-am să fiu fericit. Dar tu ai să fii, fiindcă eşti insipidă şi plictisitoare, iar o viaţă insipidă şi plictisitoare îţi ajunge. Dar pentru mine nu e de ajuns. N-o să fie niciodată. Aşa că plec. Fă-mi plăcerea şi mărită-te cu cineva care să
aibă grijă de oi.
Ia un măr din bol şi îl azvârle în aer, îl prinde şi îl vâră în geantă
338
înainte de a-şi lua rămas-bun de la Caroline cu un semn vesel din mână şi nimic altceva.
Ea rămâne proţăpită lângă masă, deschizând şi închizând gura într-un acces de furie mută, în timp ce el trage în linişte uşa după el.
Bailey se îndepărtează de casă, debordând de energie. Aproape că se aşteaptă ca sora lui să vină după el ori să-i trezească pe părinţi şi să anunţe plecarea lui. Dar, cu fiecare pas pe care îl face, îi e tot mai clar că pleacă de-adevăratelea şi nu e nimic care să-l oprească.
Drumul pare mai lung în liniştea nopţii, fără grupurile de oameni care se îndreaptă spre circ, aşa cum fusese în fiecare seară când alerga să ajungă înainte de deschiderea porţilor.
Stelele sunt încă pe cer când Bailey se opreşte la stejarul lui, cu geanta agăţată de umăr. E mai târziu decât ar fi vrut, deşi zorii sunt încă departe.
Dar sub cerul înstelat, câmpia care se întinde la poalele copacului e pustie, de parcă nicicând nu s-ar fi aflat acolo ceva în afară de iarbă, frunze şi ceaţă.
339
Privire retrospectivă
LONDRA, 1 NOIEMBRIE 1901
Bărbatul în costum cenuşiu se strecoară cu uşurinţă prin mulţimea de spectatori ai circului. Se dau la o parte din calea lui fără să se gândească la asta, despărţindu-se ca apele în vreme ce el se îndreaptă spre porţi.
Silueta care îi blochează drumul lângă marginea curţii e transparentă, ca o iluzie în lumina pâlpâitoare a rugului şi a felinarelor de hârtie ce se leagănă uşor. Bărbatul în costum cenuşiu se opreşte, deşi ar putea să-şi vadă de drum nestingherit trecând prin silueta fantomatică a colegului său.
— Interesantă seară, nu? întreabă Hector, atrăgând privirile curioase ale celor din preajmă.
Bărbatul în costum cenuşiu îşi mişcă discret degetele uneia dintre mâinile înmănuşate, de parcă ar întoarce filele unei cărţi, iar privirile insistente dispar, ochii curioşi se tulbură, atenţia oamenilor este atrasă de alte lucruri.
Mulţimea continuă să se perinde pe lângă ei, venind sau ducându-se spre porţi fără a-i băga în seamă pe cei doi domni.
— Nu merită osteneala, remarcă Hector zeflemitor. Jumătate din oamenii de aici chiar aşteaptă să vadă câte o fantomă la fiecare colţ.
— Lucrurile au cam scăpat din mână, spune bărbatul în costum cenuşiu. Locul ăsta a fost întotdeauna prea expus.
— Dar tocmai în asta constă distracţia, rosteşte Hector, fluturându-şi braţul peste mulţime.
Mâna lui trece prin umărul unei femei, iar ea se întoarce uimită, dar îşi vede de drum când nu observă nimic.
— Nu ţi-ai folosit suficient tehnicile de camuflare chiar şi după ce te-ai pus bine cu Chandresh pentru a controla locul?
340
— Nu controlez nimic, răspunde bărbatul în costum cenuşiu. Am stabilit nişte reguli de păstrare a secretului, pe care le-am învăluit în mister. Ăsta e şi motivul pentru care acest circ se deplasează dintr-un loc în altul neanunţat. E spre binele ambilor jucători.
— Îi ţine despărţiţi. Dacă i-ai fi ţinut laolaltă de la bun început, l-ar fi învins de mult timp.
— Oare starea în care te afli te-a făcut orb? Ai fost un prost să te laşi prins în capcana în care te afli, dar eşti complet idiot dacă nu vezi că sunt topiţi unul după celălalt. Dacă nu ar fi fost ţinuţi la distanţă, s-ar fi întâmplat pur şi simplu mai devreme.
— Ar fi trebuit să te faci peţitor, spune Hector, ochii lui îngustaţi dispărând şi revenind în lumina pâlpâitoare. Mi-am antrenat jucătorul mai bine de atât.
