Ea zâmbeşte uşor, închizând cartea. Lângă ea, cerneala vărsată se retrage spre călimara ale cărei cioburi de sticlă se recompun.
346
— Cred că asta este ceea ce tatăl meu ar numi lucrul dinspre exterior spre interior şi nu dinspre interior spre exterior, spune ea.
Mereu mă avertiza în legătura cu asta.
— În cazul ăsta, ar dispreţui cu totul camera de alături.
— Ce cameră? vrea să ştie Celia.
Călimara s-a recompus de parcă nu ar fi fost niciodată spartă.
Marco o invită să-l urmeze, conducând-o în camera de alături.
Deschide uşa, dar nu păşeşte înăuntru, iar atunci când Celia îl ajunge din urmă înţelege de ce.
Poate că pe vremuri a fost un birou sau un salonaş. Nu e o încăpere prea mare şi ar putea fi numită intimă, dacă nu ar fi straturile de hârtie şi sforile care atârnă de pe orice suprafaţă
existentă.
Sforile pornesc de la candelabru şi sunt prinse de partea de sus a rafturilor, iar de acolo pleacă intersectându-se şi formând o reţea ce se revarsă din tavan.
Pe fiecare suprafaţă, mese, birouri, fotolii, sunt aşezate modele de corturi construite cu meticulozitate. Unele sunt făcute din hârtie, altele din ţesătură. Bucăţi de hârtie de heliograf, de pagini de roman sau de coli de scris, împăturite, decupate şi aşezate într-un pâlc de corturi vărgate, legate între ele cu alte sfori, albe, negre şi roşii. De toate sunt ataşate fragmente de mecanism de ceas, de oglindă, de mucuri de lumânări ce picură.
În centrul camerei, pe o masă rotundă, vopsită în negru, dar încrustată cu sidef, se află un mic cazan de fier. În interiorul lui arde un foc vesel, cu flăcări albe şi strălucitoare, ce aruncă umbre lungi în jur.
Celia face un pas în cameră, aplecându-se ca să evite sforile ce atârnă de tavan. Senzaţia este identică cu cea din momentul în care intri în circ, până la aroma de caramel care pluteşte în aer, dar e ceva mai profund, ceva greu şi vechi care se află sub hârtie şi sfoară.
347
Marco rămâne în pragul uşii în vreme ce ea navighează cu grijă
prin încăpere, atentă la fusta amplă, uitându-se prin corturile minuscule şi trecându-şi degetele uşor peste bucăţile de sfoară ori de mecanisme.
— Asta e magie foarte veche, nu-i aşa? întreabă ea.
— E unica pe care o ştiu, răspunde Marco.
Atinge o sfoară din pragul uşii, iar mişcarea reverberează prin întreaga încăpere, întregul circ în miniatură scânteind pe măsură ce fragmentele de metal reflectă lumina focului.
— Deşi mă îndoiesc că a fost gândită vreodată în acest scop, continuă el.
Celia se opreşte la un cort în care se află o creangă de copac acoperită cu ceară de lumânări. Pornind de acolo, localizează altul, deschizând uşa de hârtie pentru a descoperi un cerc de scaune minuscule ce reprezintă spaţiul ei de spectacol.
Paginile din care e făcut conţin sonete de Shakespeare.
Celia lasă uşa de hârtie să se închidă.
Îşi încheie turul prin încăpere şi se întoarce la Marco, apoi trage uşor uşa în urma ei, închizând-o.
Senzaţia de a fi în interiorul circului dispare de cum trec pragul, şi dintr-odată este extrem de conştientă de tot ce se află în cameră.
Căldura focului ce înăbuşă curentul venit dinspre ferestre. Mirosul pielii lui Marco din spatele cernelii şi a apei de colonie.
— Îţi mulţumesc că mi-ai arătat, spune ea.
— Presupun că tatăl tău nu ar fi de acord? întreabă Marco.
— Nu-mi mai pasă prea tare de ceea ce tatăl meu ar încuviinţa ori nu.
Celia trece pe lângă birou şi se opreşte în faţa şemineului, urmărind paginile miniaturale ale ceasului de deasupra care se întorc odată cu trecerea timpului.
Lângă ceas se află o carte de joc solitară. Doiul de cupă. Nu se 348
vede că a fost odată străpunsă de un pumnal otoman. Nici urmă de sângele Celiei care să-i fi mânjit suprafaţa, ea însă ştie că e aceeaşi carte.
— Aş putea să discut cu Alexander, sugerează Marco. Poate că a văzut suficient ca să dea un verdict, ori va opta pentru un soi de descalificare. Sunt convins că în acest moment consideră că l-am dezamăgit şi ar putea să te declare câştigătoare…
— Opreşte-te, intervine Celia fără să se întoarcă spre el. Te rog, nu mai vorbi despre asta. Nu vreau să vorbeşti despre jocul ăsta blestemat.
Marco încearcă să protesteze, dar vocea i se curmă. Se luptă să-şi recapete glasul, dar e incapabil să rostească ceva.
Umerii îi cad cu un suspin mut.
— Am obosit să mă tot străduiesc să ţin laolaltă lucruri care nu pot fi ţinute, spune Celia când el se apropie de ea. Să încerc să
controlez ceea ce nu poate fi controlat. Să mă privez de ceea ce îmi doresc, de teamă că aş putea strica un lucru pe care nu-l mai pot repara. Şi care se va strica indiferent de ce aş putea eu să fac.