Se sprijină de pieptul lui, iar el o cuprinde în braţe, mângâindu-i uşor ceafa cu o mână pătată de cerneală. Stau aşa o vreme, cu focul care trosneşte în şemineu şi ceasul care îşi urmează cadenţa.
Când ea ridică fruntea, el rămâne cu privirea pironită în ochii ei, în timp ce-i scoate haina de pe umeri, cuprinzându-i cu mâinile braţele dezgolite.
Patima care vine odată cu atingerea pielii ei e ca întotdeauna copleşitoare, iar Celia nu poate, nu vrea să-i mai reziste.
— Marco, spune ea, în timp ce degetele ei îi ating nasturii vestonului. Marco, eu…
Buzele lui se lipesc de ale ei, fierbinţi şi pătimaşe, înainte ca Celia să mai poată spune ceva.
În vreme ce ea descheie pe rând nasturii, el trage orbeşte de 349
funde şi noduri, refuzând să-şi desprindă buzele de ale ei.
Rochia îmbrăcată cu atâta atenţie cade fără vlagă la picioarele ei.
Înfăşurându-şi dantela desfăcută a corsetului în jurul încheieturilor, Marco o trage spre podea odată cu el.
Rând pe rând scapă de straturile de îmbrăcăminte, până când nimic nu-i mai desparte.
Cufundat în tăcere, Marco desenează cu buzele scuze şi declaraţii de iubire pe tot corpul Celiei, exprimând muteşte toate acele lucruri pe care nu e în stare să le rostească cu glas tare.
Găseşte alte căi să-i spună, degetele lui lasă urme de cerneală, exultă la fiecare sunet pe care reuşeşte să i-l smulgă.
Întreaga încăpere se cutremură când se reunesc.
Şi deşi sunt o mulţime de obiecte fragile acolo, nimic nu se sparge.
Deasupra lor, ceasul continuă să întoarcă paginile, ajungând la poveşti prea mici pentru a fi citite mai departe.
*
Marco nu-şi aminteşte să fi adormit. Acum o ţinea pe Celia în braţe, cu capul sprijinit de pieptul lui, ascultându-i bătăile inimii, iar în clipa următoare e singur.
Focul s-a stins, doar tăciunii mai licăresc. Zorii cenuşii se preling prin ferestre, aruncând umbre moi.
Peste doiul de cupă de pe şemineu stă un inel argintiu cu o inscripţie în latină. Marco zâmbeşte, în timp ce-şi pune inelul Celiei pe deget, peste cicatricea de pe inelar.
Nu observă decât mai târziu că volumul-zălog legat în piele a dispărut.
350
Partea a IV-a
INCENDIAR
Există corturi unde sunt sigur că nu am ajuns niciodată în cursul numeroaselor mele vizite la circ. Deşi am văzut o sumedenie de locuri, am mers pe nenumărate căi ce mi s-au deschis, există mereu colţuri care rămân neexplorate, uşi care nu sunt deschise.
— FRIEDRICK THIESSEN, 1896
351
Detalii tehnice
LONDRA, 1 NOIEMBRIE 1901
Celia şi-ar dori să poată opri timpul în timp ce ascultă bătaia ritmică a inimii lui Marco dublată de tic-tacul ceasului. Să poată
rămâne veşnic în intervalul acestei clipe, cuibărită în braţele lui, în timp ce el o mângâie pe spate. Să nu fie nevoită să plece.
Dar tot ce izbuteşte este să încetinească bătăile inimii lui Marco, îndeajuns ca acesta să cadă într-un somn adânc.
Ar putea să-l trezească, dar afară cerul se luminează deja de ziuă, iar gândul de a-şi lua rămas-bun de la el îi face rău mai mult decât orice.
În schimb, îl sărută delicat pe buze şi se îmbracă în linişte în timp ce el doarme. Îşi scoate inelul de pe deget şi-l lasă pe consola şemineului, aşezat între cele două inimi desenate pe cărţile de joc.
Îşi pune haina, dar se opreşte o clipă, contemplând cărţile risipite pe birou.
Poate că dacă i-ar înţelege mai bine sistemul, l-ar putea folosi pentru a face circul mai independent. Eliberându-se pe ea de o parte din greutate. Permiţându-le să fie împreună mai mult decât cele câteva ore furate, fără a pune în pericol regulile jocului.
Este cel mai bun dar pe care, îşi imaginează ea, i l-ar putea oferi, din moment ce nu sunt capabili să forţeze un verdict de la niciunul din maeştrii lor.
Alege volumul plin cu nume. Pare a fi un bun punct de plecare pentru a înţelege fundamentul a ceea ce trebuie realizat.
Îl ia cu ea atunci când pleacă.
Celia închide cât poate de încet uşa apartamentului lui Marco după ce-a ieşit în holul întunecat, ţinând volumul la subsuoară.
Zăvoarele alunecă la loc într-o succesiune de clinchete moi, 352
