În timp ce majoritatea compartimentelor trenului mustesc de culoare, compartimentul personal al lui Tsukiko e complet neutru.
Un spaţiu gol înconjurat de paravane de hârtie şi perdele din mătase, în care pluteşte un parfum de ghimbir şi frişcă.
Tsukiko stă jos în mijlocul încăperii, îmbrăcată într-un chimono roşu. O inimă roşie ce palpită în camera incoloră.
Şi nu este singură. Isobel stă lungită cu capul în poala lui Tsukiko, plângând încetişor.
— N-am vrut să deranjez, zice Celia.
Şovăie în pragul camerei, gata să tragă uşa înapoi după ea.
— Nu deranjezi, spune Tsukiko, poftind-o înăuntru. Poate că ai să mă ajuţi s-o conving pe Isobel că trebuie să se odihnească.
Celia nu spune nimic, dar Isobel îşi şterge ochii, dând din cap în timp ce se ridică.
— Mulţumesc, Kiko, rosteşte ea, netezindu-şi rochia acolo unde s-a şifonat.
Tsukiko rămâne jos, cu privirea îndreptată spre Celia.
Isobel se opreşte lângă Celia înainte de-a ieşi.
— Îmi pare rău pentru Herr Thiessen, spune ea.
— Şi mie.
Pentru o clipă, Celia are impresia că Isobel ar avea de gând s-o îmbrăţişeze, dar se mulţumeşte doar să dea din cap înainte de-a pleca şi de-a trage uşa după ea.
— Ultimele ore au fost foarte lungi pentru noi toţi, spune Tsukiko după ce Isobel a plecat. Ar trebui să bei un ceai, adaugă ea înainte ca iluzionista să-i poată explica de ce e acolo.
358
Tsukiko o roagă să se aşeze pe o pernă şi se duce fără vreun cuvânt spre capătul compartimentului, aducând cele necesare pentru ceai din spatele unui paravan.
Nu desfăşoară întreaga ceremonie a ceaiului, aşa cum a făcut-o în mai multe ocazii de-a lungul anilor, dar în timp ce prepară fără
grabă cele două boluri cu ceai verde, totul e calm şi frumos.
— De ce nu mi-ai spus niciodată? întreabă Celia când Tsukiko se instalează în faţa ei.
— Să-ţi spun ce? întreabă Tsukiko zâmbind pe deasupra ceaiului.
Celia oftează. Se întreabă dacă Lainie Burgess a resimţit şi ea aceeaşi frustrare la o altă ceaşcă de ceai, servită la Constantinopol, şi aproape că îi trece prin minte să spargă ceaşca lui Tsukiko, doar ca să vadă cum ar reacţiona.
— Te-ai rănit? zice Tsukiko făcând semn cu capul spre cicatricea de pe degetul Celiei.
— Am fost prinsă într-un pariu făcut în urmă cu aproape treizeci de ani, spune Celia. Soarbe din ceai înainte de-a adăuga: Ai de gând să-mi arăţi cicatricea ta, acum că ai văzut-o pe-a mea?
Tsukiko zâmbeşte, pune ceaşca de ceai pe podea, în faţa ei. Apoi se întoarce cu spatele şi lasă în jos chimonoul.
La baza cefei, pe o porţiune acoperită de simboluri tatuate, cuibărită în curbura unei semiluni, se vede cicatricea palidă de mărimea şi forma unui inel.
— Cicatricele durează mai mult decât jocul, după cum vezi, spune Tsukiko aşezându-şi chimonoul la loc pe umeri.
— Unul dintre inelele tatălui meu a făcut asta, spune Celia, dar Tsukiko nici nu confirmă, nici nu neagă vorbele ei.
— Cum e ceaiul? întreabă ea.
— De ce eşti aici? ripostează Celia.
— Am fost angajată pe post de contorsionistă.
Celia pune ceaşca jos.
359
— N-am chef de asta, Tsukiko, spune ea.
— Dacă ţi-ai alege întrebările cu mai multă grijă, ai primi poate răspunsuri mai mulţumitoare.
— De ce nu mi-ai spus niciodată de competiţie? întreabă Celia.
Că tu însăţi ai făcut pe vremuri parte dintr-una?
— Am promis că nu mă voi deconspira, dacă nu sunt abordată
direct, spune Tsukiko. Şi mă ţin de cuvânt.
— Dar de ce-ai venit aici de la bun început?
