— Eram curioasă. Nu s-a mai organizat o competiţie de acest fel de la cea la care am participat eu. Nu aveam de gând să rămân.
— De ce-ai rămas atunci?
— Mi-a plăcut Monsieur Lefèvre. Locul de desfăşurare al competiţiei mele era mai restrâns, iar ăsta părea unic. E un lucru rar să descoperi locuri care sunt cu adevărat unice. Am rămas să
observ.
— Ne-ai urmărit, spune Celia.
Tsukiko dă din cap.
— Povesteşte-mi despre joc, îi cere Celia, sperând să primească
un răspuns la acest interogatoriu cu sfârşit necunoscut, acum când Tsukiko pare mai binevoitoare.
— E mai mult decât îţi închipui, spune Tsukiko. La vremea mea, nici eu n-am înţeles regulile. Nu e vorba doar de ceea ce tu numeşti magie. Îţi imaginezi că adăugând un cort nou ai făcut o mişcare? E
mai mult decât atât. Orice ai face, orice moment al zilei sau al nopţii e o mişcare. Porţi cu tine tabla de şah, căci nu se limitează la pânză
şi dungi. Deşi tu şi adversarul tău nu vă bucuraţi de luxul unor pătrate convenabile pe care să vă poziţionaţi.
În timp ce-şi soarbe ceaiul, Celia se gândeşte la vorbele ei.
Încercând să se împace cu gândul că tot ce se întâmplă cu circul, cu Marco, face parte din joc.
— Îl iubeşti? întreabă Tsukiko, urmărind-o cu o privire 360
gânditoare şi cu un zâmbet abia mijit, care ar putea exprima simpatie, dar Celiei i-a fost întotdeauna greu să desluşească
expresiile de pe faţa lui Tsukiko.
Celia oftează. N-are niciun motiv să nege.
— Da, răspunde ea.
— Şi crezi că şi el te iubeşte?
Celia
nu
răspunde.
Formularea
acestei
întrebări
o
descumpăneşte. Cu doar câteva ore în urmă, era sigură. Acum, stând în această găoace de mătase uşor parfumată, ceea ce părea cert şi de neclintit i se înfăţişează precum aburul ce pluteşte deasupra ceştii de ceai. La fel de fragil ca o iluzie.
— Dragostea e uşuratică şi trecătoare, continuă Tsukiko. Rareori poate servi drept o bază solidă pentru deciziile pe care le iei, în orice joc.
Celia închide ochii pentru a-şi împiedica mâinile să tremure.
Îi trebuie mai mult timp decât ar vrea ca să-şi recapete stăpânirea de sine.
— Şi Isobel a crezut că el o iubeşte, continuă Tsukiko. Era chiar sigură de asta. De aceea a venit aici, ca să-i fie de ajutor.
— Mă iubeşte, spune Celia, deşi cuvintele nu sună la fel de puternic când se desprind de pe buzele ei ca atunci când îi răsunau în minte.
— Se prea poate, răspunde Tsukiko. E destul de priceput la manipulare. Oare tu, la rândul tău, n-ai minţit niciodată, spunându-le oamenilor doar ceea ce voiau să audă?
Celia nu e sigură ce-i mai rău. Certitudinea că unul dintre ei trebuie să moară pentru ca jocul să se încheie, ori posibilitatea ca ea să nu însemne nimic pentru el, fiind doar o piesă pe tabla de şah.
Aşteptând să fie răsturnată şi făcută şah mat.
— E doar o chestiune de perspectivă, diferenţa dintre adversar şi partener, mai spune Tsukiko. Faci un pas în lături şi aceeaşi 361
persoană poate fi una sau alta, ori ambele, ori ceva cu totul diferit. E
greu să ştii care e adevărata faţă. Şi mai sunt o mulţime de alţi factori de care trebuie să ţii cont dincolo de adversarul tău.
— N-a fost şi cazul tău? vrea să ştie Ceha.
— Locul meu de înfruntare n-a fost la fel de grandios. Erau mai puţini oameni implicaţi, mai puţină mişcare. Fără competiţia din interiorul lui nu era nimic de apărat. Cea mai mare parte din el e o grădină de ceai acum, cred. N-am mai fost acolo de când jocul s-a încheiat.