— Orice acţiune are repercusiuni, spune Hector. Asta face parte din provocare.
— De ce îmi spui toate astea acum, iar în trecut n-ai suflat un cuvânt despre ele?
— În trecut, nu m-am gândit că vei fi în situaţia de a pierde.
— Adică în situaţia de a muri, spune Celia.
— E un detaliu tehnic, spune tatăl ei. Un joc se încheie doar atunci când nu mai rămâne decât un singur jucător. Nu există altă
cale de a-l încheia. Trebuie să renunţi la a-ţi face visuri nebuneşti că
ai putea să continui jocul de-a târfuliţa acestui nimeni pe care Alexander l-a pescuit din pleava Londrei, după ce jocul s-a terminat.
— Dar cine rămâne? întreabă Celia, ignorând comentariul lui. Ai zis că elevul lui Alexander a câştigat ultimul pariu, ce s-a întâmplat cu el?
Un hohot de râs dispreţuitor se rostogoleşte printre umbre, înainte ca Hector să răspundă.
— Este o ea care se îndoaie şi se înnoadă în scumpul tău circ.
355
JOCUL CU FOCUL
Singura lumină în acest cort vine de la foc. Flăcări strălucitoare, albe, precum rugul din curte.
Treci pe lângă un înghiţitor de flăcări aşezat pe o platformă
vărgată. Manevrează nişte flăcărui ce dansează în vârful unor beţe lungi şi pe care se pregăteşte să le înghită.
Pe altă platformă, o femeie ţine în mâini două lanţuri lungi, cu câte o minge de foc la capăt. Le aruncă în sus în bucle şi cercuri, lăsând dâre scăpărătoare de lumină albă în urma lor, mişcându-se atât de repede, încât par mai degrabă nişte frânghii de foc decât flăcări rostogolite de-a lungul unor lanţuri.
Artişti postaţi pe o serie de platforme execută jonglerii cu torţe, aruncându-le sus de tot. Când şi când îşi trimit unul altuia torţele aprinse într-o cascadă de scântei.
În alte locuri, aşezate la înălţimi diferite, sunt cercuri de foc prin care artiştii alunecă dintr-o parte în alta, cu uşurinţă, de parcă
cercurile ar fi de metal şi nu din limbi de foc.
Artista de pe platforma de aici ţine nişte flăcări în mâinile goale şi formează din ele forme şerpuite şi flori de toate felurile. Din stele căzătoare ţâşnesc jerbe de scântei, păsări fenix în miniatură se aprind şi dispar din mâinile ei.
Îţi zâmbeşte în timp ce tu te uiţi cum flăcările albe din mâinile ei se preschimbă, prin mişcările rapide ale degetelor, într-o barcă. O
carte. O inimă de foc.
356
EN ROUTE DE LA LONDRA LA MÜNCHEN, 1 NOIEMBRIE
1901
Trenul nu se remarcă defel în timp ce pufăie prin ţară, trimiţând nori de fum cenuşiu în aer. Locomotiva e aproape în întregime neagră. Vagoanele pe care le trage sunt la fel de monocrome. Cele cu ferestre au sticla colorată şi închisă la culoare; cele fără ferestre sunt de culoarea cărbunelui.
Nu face zgomot când merge, înaintează fără fluierături ori şuierături. Roţile pe şine nu scrâşnesc, ci alunecă uşor şi lin. Trece aproape neobservat, fără să oprească undeva.
Din exterior, pare un tren de cărbune, ori ceva asemănător. Nu are absolut nimic remarcabil.
În ceea ce priveşte însă interiorul, povestea se schimbă.
Pe dinăuntru trenul este opulent, aurit şi cald. Majoritatea vagoanelor de persoane sunt acoperite cu covoare groase cu modele, căptuşite cu catifele purpurii, violet şi crem, de parcă ar fi cufundate într-un apus de soare, nuanţele fiind mai pale pe înserat, dar totuşi colorate până când se preschimbă în cer înstelat la miez de noapte.
De-a lungul coridoarelor sunt înşirate aplice cu lumini şi şiraguri de cristal ce atârnă sub ele, legănându-se în mişcarea trenului.
Alinător şi senin.
La scurt timp după plecare, Celia pune la loc sigur volumul legat în piele, ascuns printre carnetele ei.
Îşi schimbă rochia pătată de sânge cu una gri-argintie, legată cu panglici negre, albe şi de culoarea antracitului, care fusese una din preferatele lui Friedrick.
357
Panglicile flutură în urma ei în timp ce străbate trenul.
Se opreşte în dreptul singurei uşi care are pe ea două semne caligrafiate precum şi un nume scris cu mâna pe eticheta de alături.
Bate politicos în uşă, i se răspunde imediat şi este poftită
înăuntru.
