— Circul ar putea continua, după ce înfruntarea de faţă s-ar…
încheia? spune Celia.
— Ar fi frumos, zice Tsukiko. Un omagiu adus lui Herr Thiessen.
Deşi ar fi complicat să-l faci să existe complet independent de tine şi de adversarul tău. Ţi-ai asumat o mare responsabilitate cu toate astea. Eşti vitală pentru întreaga operaţiune. Dacă eu aş înfige un cuţit în inima ta acum, trenul s-ar distruge.
Celia pune ceaşca de ceai jos, urmărind cum mişcarea blândă a trenului face lichidul să se încreţească la suprafaţă. Calculează cât de mult ar dura ca să oprească trenul, cât de mult ar reuşi să
menţină bătăile inimii. Şi ajunge la concluzia că cel mai probabil ar depinde foarte mult de cuţit.
— Se prea poate, spune ea.
— Iar dacă aş veni de petrecanie rugului ori păzitorului său, ar fi de asemenea problematic, nu?
Celia încuviinţează.
— Ai multe de făcut dacă te aştepţi ca minunatul circ să reziste.
— Ai fi dispusă să mă ajuţi? întreabă Celia, sperând ca ea să-i dea o mână de ajutor la traducerea sistemului lui Marco, având în vedere că avuseseră acelaşi maestru.
— Nu, zice Tsukiko clătinând politicos din cap, zâmbetul ei îndulcind brutalitatea refuzului. Dacă n-ai să te descurci cum 362
trebuie, am să intervin. Lucrurile durează deja de prea multă vreme, dar îţi mai acord ceva timp.
— Cât de mult timp? întreabă Celia.
Tsukiko îşi soarbe ceaiul.
— Timpul e ceva ce nu pot controla, spune ea. Vom vedea.
Rămân aşezate într-o tăcere meditativă un timp din acela incontrolabil, iar perdelele de mătase se văluresc în mişcarea trenului şi aroma de ghimbir şi frişcă le învăluie.
— Ce s-a întâmplat cu adversara ta?
Tsukiko nu se uită la Celia, ci în jos spre ceaşca de ceai atunci când răspunde.
— Adversara mea este acum o coloană de cenuşă într-o câmpie din Kyoto, spune ea. Dacă vântul şi timpul n-au împrăştiat-o.
363
Fuga
CONCORD ŞI BOSTON, 31 OCTOMBRIE 1902
Bailey umblă o vreme în cerc pe câmpul gol parcă pentru a se convinge că circul a plecat definitiv şi cu adevărat. Nu mai e nimic acolo, nici măcar un fir de iarbă îndoită, care să indice că doar cu câteva ore în urmă locul era ocupat.
Stă jos pe pământ, ţinându-şi capul în mâini şi simţindu-se cu totul pierdut, deşi obişnuia să se joace pe aceste câmpuri de când era copil.
Îşi aminteşte de Poppet care menţionase un tren.
Un tren care trebuia să meargă la Boston pentru ca de acolo să
pornească spre cine ştie ce destinaţie îndepărtată.
În timp ce gândurile i se încrucişează în minte, Bailey e în picioare, alergând cât poate de repede spre gară.
Când ajunge acolo, cu răsuflarea tăiată şi cu o durere în spate în locul în care geanta îl izbise în timp ce alerga, nici urmă de vreun tren. Sperase ca, prin cine ştie ce minune, trenul circului, despre care nici măcar nu era sigur că exista, să mai fie încă acolo, aşteptând.
Dar gara e complet pustie; doar două siluete stau pe o bancă de pe peron, un bărbat şi o femeie în haine negre.
Mai trece o vreme până ce Bailey realizează că amândoi poartă
eşarfe roşii.
— Ai păţit ceva? îl întreabă femeia când ajunge într-un suflet pe peron.
Bailey nu poate distinge accentul.
— Aţi venit aici pentru circ, spune el, răsuflând din greu.
— Da, pentru asta am venit, spune bărbatul cu acelaşi accent cântat. Dar a plecat, după cum bine se vede.
364
— A şi terminat mai devreme, dar nu-i nimic neobişnuit în asta, adaugă femeia.
— Îi ştiţi pe Poppet şi Widget? întreabă Bailey.
