Lorena se întoarce spre el cu o privire întrebătoare.
— Este extrem de talentată, mormăie el, iar Bailey o surprinde pe Elizabeth abţinându-se să nu râdă.
— Iar circul nu mai e la fel fără Herr Thiessen? se asigură Bailey, întrebându-se dacă asta are ceva de-a face cu ceea ce îi spusese Poppet.
— E altfel de când nu mai e el, pentru noi, fireşte, completează
Lorena. Rămâne o clipă pe gânduri, apoi continuă: Circul în sine pare şi el puţin schimbat. Nimic special, doar puţin…
— Puţin ieşit din rânduială, intervine Victor. Ca un ceas care nu mai funcţionează cum trebuie.
— Când a murit? întreabă Bailey.
Nu se îndură să întrebe cum.
— De fapt, chiar azi se împlineşte un an, îşi aminteşte Victor.
— O, cum de nu mi-am dat seama! exclamă Lorena.
— Un toast în memoria lui Herr Thiessen, propune Victor destul de tare ca să fie auzit de întreaga masă, şi ridică paharul.
De jur împrejurul mesei oamenii ridică paharele, iar Bailey li se alătură.
Poveştile despre Herr Thiessen continuă în timpul desertului, întrerupte doar de o discuţie legată de faptul că o prăjitură este 370
numită plăcintă când în mod cert e prăjitură.
Victor se retrage după cafea, refuzând să se pronunţe în chestiunea prăjiturii.
Când se întoarce la masă, ţine o telegramă în mână.
— Pornim spre New York, prieteni.
371
Impas
MONTRÉAL, AUGUST 1902
După ce iluzionista se înclină şi dispare de sub ochii spectatorilor vrăjiţi, aceştia bat din palme, aplaudând spaţiul gol. Se ridică de pe scaune, iar câte unii sporovăiesc cu însoţitorii lor, minunându-se de un truc ori altul, în timp ce ies afară prin uşa care a reapărut în peretele cortului vărgat.
Doar un singur bărbat, aşezat în cercul interior de scaune, rămâne la locul lui în timp ce oamenii ies. Ochii lui, aproape ascunşi în umbra borului pălăriei, sunt aţintiţi pe spaţiul din centrul cercului pe care iluzionista îl ocupase cu câteva momente în urmă.
Restul publicului a plecat.
Bărbatul rămâne la locul lui.
După câteva minute, uşa se face una cu peretele cortului, devenind din nou invizibilă.
Ochii bărbatului privesc în acelaşi punct. Nici măcar nu aruncă o privire spre uşa care dispare.
O clipă mai târziu, Celia se aşază pe un scaun de cealaltă parte a cercului, îmbrăcată la fel ca în timpul spectacolului, o rochie neagră
acoperită cu dantelă albă delicată.
— De obicei te aşezi în rândul din spate, spune ea.
— Voiam să te văd mai bine, spune Marco.
— Ai bătut cale lungă până aici.
— Trebuia să iau o vacanţă.
Celia se uită în jos spre mâinile ei.
— Nu te aşteptai să vin, nu-i aşa? întreabă Marco.
— Nu, nu mă aşteptam.
— E greu să te ascunzi când călătoreşti cu un circ întreg.
— Nu mă ascund, spune Celia.
372
— Ba da, o contrazice Marco. Am încercat să-ţi vorbesc la înmormântarea lui Herr Thiessen, dar ai dispărut înainte să ajung la tine, iar apoi ai luat circul şi-ai traversat oceanul. Mă eviţi.
— N-a fost cu intenţie, se apără Celia. Aveam nevoie de ceva timp. Mulţumesc pentru Iazul de Lacrimi, adaugă ea.
