— Pe cine? zice bărbatul.
Femeia îşi înclină capul, ca şi cum n-ar fi înţeles întrebarea.
— Sunt gemeni, au împreună un număr cu pisoi, le explică
Bailey. Sunt prietenii mei.
— Gemenii! exclamă femeia. Şi pisicile lor minunate! Cum de te-ai împrietenit cu ei?
— E o poveste lungă, spune Bailey.
— Atunci ai timp să ne-o povesteşti cât aşteptăm aici, spune ea cu un zâmbet. Vii şi tu spre Boston, nu?
— Nu ştiu, spune Bailey. Încercam să mă duc după circ.
— Păi, exact asta facem noi, zice bărbatul. Deşi nu putem urma Le Cirque până ce nu ştim încotro s-a dus. Asta îţi ia cam o zi.
— Sper să apară într-un loc cât de cât accesibil, spune femeia.
— Cum o să ştiţi unde e? întreabă Bailey cuprins de oarecare neîncredere.
— Avem noi metodele noastre, îl asigură femeia zâmbind. Dar până una alta, avem ceva de aşteptat, timp berechet pentru a ne pune pe povestit.
Numele bărbatului e Victor, sora lui e Lorena. Sunt, după cum spun ei, într-o vacanţă extinsă, urmând Le Cirque des Rêves în tot felul de locuri care le sunt accesibile. În general, se limitează la Europa, dar pentru această vacanţă au hotărât să urmeze circul şi pe celălalt ţărm al Atlanticului. Până acum au fost în Canada.
Bailey le prezintă o versiune prescurtată despre cum s-a împrietenit cu Widget şi Poppet, lăsând deoparte amănuntele mai ciudate.
Pe când se apropie dimineaţa, li se alătură un alt rêveur, o femeie pe nume Elizabeth, care locuise la hanul din localitate şi care acum 365
se îndreaptă spre Boston. Este întâmpinată cu multă căldură şi cu toţii par a fi vechi cunoştinţe, deşi Lorena spune că s-au cunoscut doar cu câteva zile în urmă. În timp ce aşteaptă trenul, Elizabeth îşi scoate andrelele de tricotat şi un scul de lână roşu-închis.
Lorena i-l prezintă pe Bailey drept un tânăr rêveur fără eşarfă.
— Zău că nu sunt un rêveur, spune Bailey. Tot nu reuşeşte să-şi dea seama ducă înţelege sensul termenului.
Elizabeth îl priveşte pe deasupra lucrului, măsurându-l cu ochii îngustaţi, ceea ce îi aminteşte de cei mai severi dascăli ai lui, deşi e mult mai înalt decât ea. Se înclină cu un aer conspirativ.
— Vreau să ştiu dacă adori Le Cirque des Rêves, zice ea.
— Da, răspunde el fără ezitare.
— Mai mult decât orice pe lume? adaugă ea.
— Da, spune Bailey.
Nu se poate abţine să nu zâmbească în ciuda tonului ei serios şi a emoţiei care îi împiedică inima să bată într-un ritm egal.
— Atunci eşti un rêveur, decretează Elizabeth, indiferent de ce porţi.
Îi spun poveşti despre circ şi despre alţi rêveurs. Există o adevărată societate, care ţine socoteala deplasărilor circului şi îi anunţă pe ceilalţi, astfel încât să-l poată urma de la o destinaţie la alta. Victor şi Lorena merg pe urma circului de ani de zile, de câte ori programul le permite, în timp ce Elizabeth face excursii doar în apropiere de New York. Pentru ea, asta e o excursie extinsă, deşi există un club neoficial de rêveurs în oraş care ţine când şi când adunări pentru a rămâne în legătură cât timp circul este plecat.
Trenul soseşte abia după ce soarele a răsărit de-a binelea, iar pe drum spre Boston istorisirile continuă, în vreme ce Elizabeth tricotează, iar Lorena îşi propteşte somnoroasă capul de braţul ei.
— Unde vei sta în oraş? vrea să ştie Elizabeth.
Bailey nu se gândise la asta, luase totul pe rând, din dorinţa de a 366
nu-şi face griji în legătură cu ce se va întâmpla când se va vedea la Boston.
— Nu sunt foarte sigur, răspunde el. Am să rămân probabil în gară, până când am să aflu încotro trebuie să pornesc mai departe.
— Nici vorbă, spune Victor. Ai să locuieşti cu noi. Avem rezervat aproape un etaj întreg la Parker House. Poţi să stai în camera lui August, care a plecat ieri la New York, iar eu nu m-am obosit să
anunţ direcţiunea că avem o cameră liberă.
Bailey încearcă să protesteze, dar Lorena îl opreşte.
— E îngrozitor de încăpăţânat, şopteşte ea. Din momentul în care şi-a pus ceva în minte nu va mai accepta un refuz.
Şi într-adevăr, Bailey este luat pe sus cu trăsura din clipa în care au coborât din tren. Geanta lui este luată odată cu bagajul lui Elizabeth în momentul în care ajung la hotel.
— S-a întâmplat ceva? întreabă Lorena văzându-l cum se holbează la holul opulent.
— Mă simt ca una din fetele alea din basme care nu au nici măcar pantofi în picioare, iar apoi ajung la balul de la palat, şopteşte Bailey, iar ea râde atât de tare, încât mai mulţi oameni se întorc spre ei.
Bailey este condus într-o cameră care e cam cât jumătate din casa lui, dar nu va reuşi să doarmă, deşi perdelele grele opresc lumina soarelui. Umblă în sus şi în jos prin cameră până când începe să se îngrijoreze că ar putea să strice covorul, iar apoi se postează la geam, urmărind oamenii de dedesubt.
Se simte uşurat când la mijlocul după-amiezii cineva bate la uşa lui.
