Corbul se foieşte şi croncăne spre ceva din penumbră.
— L-ai deranjat pe Huginn6, spune Celia fără să ridice privirea.
Lumina lumânării surprinde marginile siluetei tatălui ei când acesta se apropie, subliniind faldurile jachetei, gulerul cămăşii, scăpărând în găvanele ochilor săi întunecaţi.
— Zău că ar trebui să-ţi mai iei unul, zice el, uitându-se cu atenţie la corbul agitat. Un Muninn ca să completezi perechea.
— Prefer gândul memoriei, papa, spune Celia.
— Hmmm, e unicul răspuns.
Celia îl ignoră, în vreme ce el se apleacă peste umărul ei, urmărind-o cum răsfoieşte carnetul plin de notiţe.
— Doamne, ce mai dezordine!
— O limbă pe care tu nu o stăpâneşti nu înseamnă în mod obligatoriu Doamne-ce-mai-dezordine, spune Celia, transcriind un şir de simboluri în carnetul ei.
— Asta-i o lucrare dezordonată, cu legăminte şi farmece, spune Hector, plutind spre cealaltă parte a mesei, ca să poată vedea mai bine. Exact stilul lui Alexander, extrem de complicat şi abscons.
— Dar studiind suficient, oricine ar putea să facă asta. Pe de-a întregul opusul discursurilor tale despre cât de deosebită sunt eu.
— Eşti deosebită. Eşti mai presus de asta – face un semn cu mâna lui transparentă peste cărţi – de folosirea unor unelte şi construcţii ajutătoare. Sunt atât de multe lucruri pe care ai putea să le realizezi cu talentul tău. Atâtea de explorat.
— „Mai multe-s pe pământ şi-n cer, Horaţio, decât închipuie 6 În mitologia nordică, Huginn (însemnând „gând”) şi Muninn (însemnând „memorie”) sunt o pereche de corbi care zboară în lumea întreagă, adunând veşti pentru Odin (n. tr.).
378
filosofia”7, îi recită Celia.
— Te rog, fără Shakespeare.
— Sunt bântuită de fantoma tatălui meu, cred că asta îmi permite să-l citez pe Hamlet cât am chef. Dar pe vremuri îl iubeai pe Shakespeare, Prospero.
— Eşti prea inteligentă ca să te porţi aşa. Mă aşteptam la mai mult din partea ta.
— Îmi cer scuze că nu izbutesc să mă ridic la înălţimea aşteptărilor tale absurde, papa. Nu mai ai chiar pe nimeni la care să
te duci?
— Au rămas foarte puţini oameni cu care pot să discut în starea în care mă aflu. Alexander este îngrozitor de plicticos, ca de obicei.
Chandresh era destul de interesant, dar băiatul ăsta i-a modificat de atâtea ori memoria, încât mă simt ca şi cum aş sta de vorbă cu mine însumi. Deşi e plăcut, ca schimbare de decor.
— Stai de vorbă cu Chandresh? întreabă Celia.
— Uneori, răspunde Hector inspectând ceasul în timp ce acesta se roteşte în colivia lui.
— Tu i-ai spus deci lui Chandresh că Alexander va fi la circ în seara aceea. Tu l-ai trimis acolo.
— I-am făcut o sugestie unui beţiv. Beţivii sunt extrem de influenţabili. Şi oricând dispuşi să accepte conversaţii cu morţii.
— Trebuia să ştii că nu putea să-i facă nimic lui Alexander, spune Celia.
Raţionamentul ei n-are niciun efect asupra lui, cum de altfel nici argumentaţiile tatălui ei nu schimbă nimic de cele mai multe ori.
— Mi-am zis că bătrânului nu i-ar strica un cuţit în spate, ca divertisment. Elevul lui aproape că s-ar fi ocupat personal de asta, 7 Hamlet, traducere de Leon D. Leviţchi şi Dan Duţescu, în W.
Shakespeare, Opere, vol. 5, p. 350, Editura Univers, Bucureşti 1986 (n. tr.).
379
atât de tare îşi dorea să-l pună jos, aşa că ideea era ca şi înşurubată
în capul lui Chandresh, toată furia aceea care i s-a furişat în subconştient, fiind expus la ea pe o perioadă atât de lungă. Eu n-am făcut altceva decât să-l împing în direcţia dorită.
— Parcă ziceai ceva de o regulă a non-amestecului, spune Celia, punând tocul jos.
— Amestecul în treburile tale sau ale adversarului tău, o lămureşte tatăl ei. În rest, n-am decât să mă amestec cât am chef în treburile altcuiva.
— Amestecul tău l-a ucis pe Friedrick!
— Mai sunt şi alţi ceasornicari pe lume, răspunde Hector acuzaţiei. Poţi să găseşti oricând pe altcineva, dacă ai nevoie de nişte orologii în plus.
Mâinile Celiei tremură când apucă unul din volumele de teatru ale lui Shakespeare şi-l azvârle spre el. Cum vă place trece nestingherit prin pieptul lui Hector, se izbeşte de peretele cortului din spate şi cade la pământ. Corbul croncăne, înfoindu-şi penele.
Coliviile cu porumbei şi ceasul încep să vibreze, sticla de pe fotografia înrămată se crapă.
— Te rog să pleci, papa, spune Celia cu gura încleştată, luptând să
