382
Recunoaştere
EN ROUTE DE LA BOSTON LA NEW YORK, 31 OCTOMBRIE
1902
Cei mai mulţi dintre pasagerii trenului şi-au ocupat locurile din vagoane şi compartimente ca să poată citi, dormi ori petrece în felul lor pe timpul călătoriei. Coridoarele care forfoteau de oameni la ora plecării sunt aproape pustii acum, în vreme ce Widget şi Poppet îşi croiesc drum dintr-un vagon într-altul, fără zgomot, ca nişte pisici.
De uşile compartimentelor sunt atârnate plăcuţe pe care sunt scrise nume. Se opresc în dreptul celei pe care scrie „C. Bowen”, iar Widget ridică mâna ca să ciocănească uşor în geamul mat.
— Intră, strigă o voce dinăuntru, iar Poppet deschide uşa.
— Deranjăm? întreabă ea.
— Nu, spune Celia. Haideţi înăuntru.
Închide cartea plină de simboluri pe care o citea şi o aşază pe masă. Întregul compartiment arată ca după o explozie într-o bibliotecă, vrafuri de cărţi şi de hârtii printre banchetele îmbrăcate în catifea şi mesele de lemn lucioase. Lumina joacă prin încăpere odată cu mişcările trenului, rostogolindu-se din candelabrele de cristal.
Widget trage uşa după ei şi o încuie.
— Vreţi să beţi nişte ceai? întreabă Celia.
— Nu, mulţumim, spune Poppet.
Se uită neliniştită spre Widget, care dă doar din cap.
Celia îi urmăreşte pe amândoi din priviri, Poppet care îşi muşcă
buzele şi evită privirea Celiei, în timp ce Widget stă rezemat de uşă.
— Hai, spuneţi odată, îi îndeamnă ea.
— Păi…, începe Poppet, avem o problemă.
— Ce fel de problemă? vrea să ştie Celia, deplasând vrafurile de 383
cărţi, pentru ca gemenii să se poată aşeza pe banchetele violet.
Ei rămân însă acolo unde sunt.
— Cred că ceva ce trebuia să se întâmple nu s-a întâmplat, spune Poppet.
— Şi despre ce anume ar fi vorba? întreabă Celia.
— Prietenul nostru Bailey trebuia să vină cu noi.
— A, da, Widget a menţionat ceva în acest sens, îşi aminteşte Celia. Să înţeleg că nu a mai venit?
— Nu, spune Poppet. L-am aşteptat, dar n-a venit, şi nu ştiu dacă
s-a întâmplat aşa pentru că n-a vrut sau fiindcă noi am plecat mai devreme.
— Înţeleg, spune Celia. Mi se pare a fi o decizie foarte importantă, să hotărăşti dacă vrei sau nu să fugi de acasă şi să te alături circului. Poate că n-a avut destul timp să vadă cum stau lucrurile.
— Dar urma să vină, spune Poppet. Ştiu sigur că urma să vină.
— Ai văzut ceva? întreabă Celia.
— Oarecum.
— Ce înseamnă să vezi oarecum?
— Nu mai e atât de limpede ca înainte, explică Poppet. Acum nu mai văd nimic la fel de clar. Totul e bucăţi şi cioburi care nu se mai leagă. Nimic de aici nu s-a mai legat în ultimul an, şi tu ştii asta.
— Cred că asta e o exagerare, spune Celia.
— Nu e nicio exagerare, o contrazice Poppet cu glas ridicat.
Candelabrele încep să tremure, iar Celia închide ochii şi inspiră
adânc, aşteptând ca ele să revină la mişcarea uşor legănată, înainte de a vorbi.
— Poppet, dintre toţi oamenii de aici eu sunt cea mai îngrijorată
în legătură cu cele întâmplate în ultimul an. Şi ţi-am mai spus că nu eşti tu de vină şi că nu s-ar fi putut face nimic pentru a preveni ceea ce a fost. Înţelegi ce-ţi spun?
384
