se stăpânească.
— Dar nu poţi să mă dai mereu la o parte, se plânge el.
Celia îşi îndreaptă atenţia spre lumânările de pe birou, concentrându-se asupra unei singure flăcări.
— Îţi închipui cumva că stabileşti relaţii personale cu aceşti oameni? continuă Hector. Îţi închipui că însemni ceva pentru ei?
Până la urmă vor muri cu toţii. Permiţi emoţiilor să-ţi submineze puterea.
— Eşti un laş, îl acuză Celia. Amândoi sunteţi laşi. Luptaţi prin reprezentanţi pentru că vă este frică să vă înfruntaţi direct. Ţi-e teamă că vei fi înfrânt şi că nu vei putea da vina decât pe tine însuţi.
380
— Nu-i adevărat, protestează Hector.
— Te urăsc! spune Celia, cu ochii în continuare aţintiţi la flacăra lumânării.
Umbra tatălui ei se cutremură şi dispare.
*
Pe sticla ferestrelor de la apartamentul lui Marco nu e promoroacă, aşa că scrie şirurile de simboluri în forma literei A cu cerneală, apăsând cu buricele înnegrite ale degetelor pe sticlă.
Cerneala se scurge pe sticlă ca picăturile de ploaie.
Stă apoi cu privirea îndreptată spre uşă, învârtindu-şi nerăbdător inelul de argint pe deget până când a doua zi dis-de-dimineaţă se aude bătaia cunoscută.
Bărbatul în costum cenuşiu nu-i mai reproşează că l-a chemat. Stă
afară în hol, sprijinit în baston, aşteptând ca Marco să vorbească.
— Ea crede că unul dintre noi trebuie să moară pentru ca jocul să
se sfârşească, spune Marco.
— Are dreptate.
Având confirmarea e mai rău decât şi-a închipuit Marco. Licărul de speranţă pe care îl mai avea a fost zdrobit cu două cuvinte.
— A câştiga ar fi în acest caz mai rău decât a pierde, spune el.
— Ţi-am atras atenţia că sentimentele faţă de domnişoara Bowen vor înrăutăţi din punctul tău de vedere înfruntarea, îi răspunde instructorul său.
— Dar de ce mi-ai face una ca asta? întreabă Marco. De ce ai consuma atâta timp cu instruirea mea pentru un asemenea lucru?
Pauza dinaintea răspunsului e lungă.
— Am crezut că este preferabil vieţii pe care ai fi avut-o altfel, indiferent de consecinţe.
Marco închide uşa şi o încuie.
Bărbatul în costum cenuşiu ridică mâna să bată din nou, dar în schimb o lasă în jos şi pleacă.
381
ÎNCÂNTĂTOR DAR MORTAL
Urmezi sunetul flautului spre un ungher ascuns, melodia hipnotică te ademeneşte.
Aşezate pe jos, cuibărite într-un alcov pe nişte perne vărgate, se văd două femei. Una dintre ele cântă la flautul pe care l-ai auzit. O
spirală de fum de tămâie şi un coş mare cu capac negru se află între ele.
Se adună câţiva oameni. Cealaltă femeie îndepărtează cu grijă
capacul de pe coş înainte de a scoate şi ea un flaut, acompaniind-o pe cea dintâi.
Două cobre albe se răsucesc una în jurul celeilalte în timp ce se ridică din coşul împletit într-un acord perfect cu muzica. Pentru o clipă, par a fi doar un singur şarpe şi nu doi, dar se separă din nou, se lasă în jos pe lângă coş, alunecând pe podea, foarte aproape de picioarele tale.
Şerpii se mişcă înainte şi înapoi, împreună, executând mişcări ce se aseamănă izbitor cu un dans formal. Elegant şi plin de graţie.
Ritmul e din ce în ce mai rapid, iar acum intervine ceva aspru în felul în care şerpii se mişcă. Valsul se transformă în luptă. Se înconjoară unul pe celălalt, iar tu aştepţi ca unul sau altul să atace.
Unul dintre ei sâsâie, blând, iar celălalt îi răspunde la fel.
Continuă să facă cercuri în timp ce muzica şi tămâia se ridică spre cerul înstelat de deasupra.
N-ai putea spune care dintre ei a lovit primul. La urma urmei sunt identici. În timp ce se dau înapoi, sâsâie şi sar unul la altul, iar atenţia îţi este distrasă de faptul că amândoi nu mai sunt albi ca varul, ci negri ca abanosul.
