ascundă nimic. N-a mai făcut lucrul ăsta niciodată.
Refuză să mai dea alte explicaţii în timp ce străbat în linişte trenul.
— Ce crezi că ar trebui să facem? întreabă Poppet după ce ajung în compartimentul lor şi o pisică roşcată i se urcă în poală.
— Cred că ar trebui să aşteptăm, spune Widget. Cred că este singurul lucru pe care putem să-l facem în clipa asta.
*
Rămasă singură în camera ei plină de cărţi, Celia începe să-şi rupă batista în fâşii. Pe rând, dă drumul fiecărei fâşii de mătase şi de dantelă într-o ceaşcă de ceai goală şi îi dă foc. Repetă gestul iar şi iar, lucrând, până când materialul arde fără să se carbonizeze, rămânând strălucitor şi alb în mijlocul flăcării.
389
Urmărire
EN ROUTE DE LA BOSTON LA NEW YORK, 1 NOIEMBRIE
1902
E o dimineaţă friguroasă, iar paltonul uzat al lui Bailey nu arată
prea bine în combinaţie cu noul său costum negru antracit şi nici nu e prea sigur că cele două nuanţe se potrivesc, dar străzile şi gara sunt prea aglomerate ca să-şi mai facă griji pentru felul în care arată.
Mai sunt şi alţi rêveurs care se îndreaptă spre New York, dar unii nu vor găsi bilete decât pentru trenul de mai târziu, aşa încât urmează o rundă de rămas-bun şi agitaţia de a tria bagajele înainte de a urca în tren.
Trenul înaintează încet, iar Bailey stă pe locul lui, uitându-se pe fereastră la peisajul schimbător şi rozându-şi unghiile fără să-şi dea seama.
Victor vine şi se aşază lângă el cu o carte legată în piele roşie în mână.
— M-am gândit că ţi-ar plăcea să citeşti ceva, ca să treacă timpul, spune el dându-i cartea.
Bailey o deschide şi o frunzăreşte, dar constată surprins că este de fapt un album cu tăieturi din ziare întocmit cu meticulozitate.
Cele mai multe dintre filele negre sunt acoperite cu articole decupate din ziare, dar mai sunt şi scrisori, datate cu zece ani în urmă sau cu mai puţin.
— Nu e totul în engleză, îi explică Victor, dar probabil că ai să
poţi citi majoritatea articolelor, pe puţin.
— Mulţumesc, spune Bailey.
Victor dă din cap şi se întoarce la locul lui în cealaltă parte a vagonului.
În timp ce trenul îşi croieşte drumul, Bailey dă cu totul uitării 390
peisajul. Citeşte şi reciteşte cuvintele lui Herr Friedrick Thiessen, care i se par în acelaşi timp familiare şi pasionante.
— Nu te-am văzut niciodată atât de interesat de un nou rêveur, o aude el pe Lorena spunându-i fratelui ei. Nu într-atât încât să-i împărtăşeşti cărţile tale.
— Îmi aminteşte de Friedrick, este răspunsul lui Victor.
Aproape au ajuns la New York când Elizabeth se aşază pe scaunul gol din faţa lui. Înainte de a lăsa cartea din mână, Bailey pune un semn la mijlocul unui articol care compară interacţiunea dintre lumină şi umbră dintr-un anume cort cu teatrul de marionete din Indonezia.
— Ducem o viaţă ciudată, urmărindu-ne visurile dintr-un loc în altul, spune Elizabeth pe un ton calm, uitându-se pe geam. N-am mai întâlnit un rêveur atât de tânăr care să aibă sentimente la fel de puternice faţă de circ ca noi, cei care îl urmăm de ani de zile. Aş
vrea să-ţi ofer asta.
Îi întinde un fular roşu de lână, cel la care împletea de zor. Este mai lung decât se aştepta Bailey, care o urmărise în timp ce tricota modelul complicat cu fire înnodate la fiecare capăt de rând.
— Nu pot să-l primesc, spune el, pe jumătate profund onorat, pe jumătate dorindu-şi ca oamenii să nu-i mai facă fel de fel de cadouri.
— Ce prostie, protestează Elizabeth. Toată ziua fac fulare şi nu duc lipsă de lână. Iar pe ăsta l-am început fără să mă gândesc la un rêveur anume care să-l poarte, aşa că e clar că ţi-a fost hărăzit.
— Mulţumesc, spune Bailey, înfăşurându-şi fularul în jurul gâtului în pofida căldurii din tren.
— Cu plăcere. Curând ajungem, iar apoi nu mai trebuie decât să
aşteptăm apusul soarelui.
Pleacă şi îl lasă aşezat în scaunul lui de lângă fereastră. Bailey contemplă cerul cenuşiu cu un amestec de mulţumire, emoţie şi de 391
nervozitate, pe care nu reuşeşte să le împace.
Când ajung la New York, Bailey este frapat cât de străin pare totul. Deşi nu e foarte diferit de Boston, dar Bostonul are totuşi un aer familiar. Iar acum, lipsit de legănatul adormitor al trenului, realizează cât de departe este de casă.
Victor şi Lorena par la fel de dezorientaţi, doar Elizabeth se află
pe un teren cunoscut. Îi conduce prin intersecţii şi îi înghesuie în tramvaie până când Bailey începe să se simtă ca una dintre oile lui.
