Dar nu durează mult până ajung la destinaţie, un loc din afara oraşului propriu-zis, unde se întâlnesc cu un alt rêveur, din partea locului, pe nume August, cel a cărui cameră i-a rămas lui Bailey la Boston şi care îi invită să stea la el acasă până când îşi vor găsi camere de locuit.
August se dovedeşte a fi un tip plăcut şi greoi, iar prima impresie a lui Bailey e că omul seamănă cu locuinţa lui: o construcţie îndesată
cu o verandă pe toată faţada, caldă şi primitoare. Pe Elizabeth o ia practic pe sus atunci când o salută, iar când face cunoştinţă cu Bailey, îi scutură atât de bucuros mâna, încât după aceea pe băiat îl dor degetele.
— Am o veste bună şi una rea, anunţă August în timp ce-i ajută
să-şi urce bagajele pe verandă. Pe care să o spun mai întâi?
— Pe cea bună, răspunde Elizabeth înainte ca Bailey să aibă timp să aleagă. Am bătut cale prea lungă pentru a fi primiţi cu veşti proaste din capul locului.
— Vestea cea bună, zice August, este că am avut dreptate prezicând locul unde se va instala circul. E la mai puţin de o milă de aici. Se pot vedea corturile din capătul verandei, dacă vă întindeţi gâturile cât trebuie, spune el, arătând cu degetul spre stânga.
Bailey se repede spre locul indicat, urmat îndeaproape de Lorena.
Vârfurile corturilor vărgate sunt vizibile printre copaci la oarecare distanţă, un amestec strălucitor de alb contrastând cu cerul cenuşiu 392
şi crengile brune.
— Minunat, se entuziasmează Elizabeth, râzând spre Lorena şi Bailey, în timp ce aceştia se întind peste balustradă. Şi care este vestea rea?
— Nu sunt chiar sigur că e cu adevărat rea, spune August, de parcă nu ar şti cum să le explice. Mai degrabă îngrijorătoare. Cu privire la circ.
Bailey se desprinde de balustradă şi se întoarce la conversaţie, simţind cum îi dispare tot elanul.
— Îngrijorătoare? întreabă Victor.
— Ei bine, vremea nu e tocmai bună, după cum sigur aţi observat, începe August arătând în sus spre norii grei şi cenuşii.
Azi-noapte a fost furtună. Circul era închis, ceea ce a fost cam ciudat de la bun început, fiindcă de când mă ştiu nu-mi amintesc să fi fost vreodată închis în seara de deschidere, din cauza condiţiilor meteorologice nefavorabile. Dar nu contează, a fost apoi un fel de…
nici nu ştiu cum să-i spun, un fel de zgomot pe la miezul nopţii. Un bubuit care a zgâlţâit casa. M-am gândit că poate a fost un trăsnet.
S-a văzut mult fum deasupra circului, iar unul dintre vecini jură că
a văzut un fulger de lumină strălucitor. Am făcut un drum până la circ în dimineaţa asta, dar nu pare să lipsească nimic, deşi pancarta care anunţă că e închis atârnă în continuare de poartă.
— Foarte ciudat, observă Lorena.
Fără să mai spună un cuvânt, Bailey sare peste poartă şi porneşte în goană printre copaci. Se îndreaptă spre corturile vărgate cât de repede poate, cu fularul roşu fluturând în urma lui.
393
Vechi fantome
LONDRA, 31 OCTOMBRIE 1902
E târziu, iar strada e întunecată, în pofida felinarelor ce se înşiră
de-a lungul clădirilor cenuşii de piatră. Isobel stă lângă scara ascunsă, în umbra uneia dintre ele, care i-a fost casă mai mult de un an, deşi acum i se pare că totul s-a petrecut cu secole în urmă. Îl aşteaptă pe Marco să vină acasă, cu un şal albastru deschis în jurul umerilor, ca o pată de cer azuriu în bezna nopţii.
Trec ore până când Marco apare după colţ. Mâna i se încleştează
pe mânerul servietei când o vede.
— Ce faci aici? întreabă el. Trebuia să fii în State.
— Am părăsit circul, spune Isobel. Am plecat. Celia a spus că se poate.
Scoate o bucată uzată de hârtie din buzunar, pe care e scris numele ei, numele adevărat, pe care el l-a aflat cu greutate de la ea acum mulţi ani, rugând-o să-l scrie într-unul din carnetele lui.
— Nici nu putea să-ţi spună altceva.
— Pot să vin sus? întreabă ea, făcându-şi de lucru cu şalul.
— Nu, o refuză Marco, aruncând o privire spre geamuri. O
pâlpâire slabă luminează sticla. Te rog, spune ce ai de spus acum şi aici.
Isobel se încruntă. Se uită în jur, dar strada e întunecată şi pustie, bate doar un vânt rece, răvăşind frunzele din rigolă.
— Voiam să-ţi cer iertare, zice ea pe un ton calm. Că nu ţi-am spus că încercam să moderez. Ştiu că ceea ce s-a întâmplat anul trecut a fost în parte şi din vina mea.
— Ar trebui să-ţi ceri scuze de la Celia, nu de la mine.
— Am făcut şi asta, spune Isobel. Ştiam că e îndrăgostită de cineva, dar credeam că e vorba de Herr Thiessen. Nu mi-am dat 394
seama până în seara aceea că era vorba de tine. Dar l-a iubit şi pe el, şi l-a pierdut, iar eu am fost de vină.
