— Mă îndoiesc că are să mai reziste mult.
— Cine? întreabă Bailey, deşi în minte îi răsare dintr-odată
gândul că, de fapt, contorsionista ar putea să se refere la circ în sine.
— Şi bineînţeles, continuă ea, că dacă ai fi sosit mai devreme s-ar fi putut ca totul să fie altfel. Alegerea momentului e un lucru extrem de sensibil.
— Unde-i Poppet? vrea Bailey să ştie.
— Domnişoara Penelope e pe moment indisponibilă.
— Cum de nu ştie că sunt aici? întreabă el.
— S-ar putea prea bine să ştie că eşti aici, dar asta nu schimbă
faptul că e, după cum am menţionat, momentan indisponibilă.
— Cine sunteţi dumneavoastră? întreabă Bailey.
Durerea îi pulsează în umăr, iar el nu mai ştie exact de când totul pare să nu mai aibă noimă.
— Poţi să-mi spui Tsukiko, îi mai spune contorsionista.
Trage un fum lung din ţigară. Dincolo de ea, cazanul uriaş de fier forjat stă gol. Pământul din jur, de obicei acoperit cu desenul unei spirale în alb şi negru, e nimic altceva decât întunecime, de parcă ar fi fost înghiţit de spaţiul gol.
— Am crezut că focul nu se stinge niciodată, spune Bailey, apropiindu-se de el.
— Nu s-a stins până acum.
Ajungând la cazanul de fier încă fierbinte, Bailey se ridică pe vârfuri ca să se uite înăuntru. E aproape plin cu apă de ploaie, iar suprafaţa întunecată se încreţeşte în bătaia vântului. Pământul de 401
sub picioarele lui e negru şi noroios, iar când face un pas înapoi din greşeală, dă cu piciorul peste un melon negru.
— Ce s-a întâmplat? întreabă Bailey.
— E mai greu de explicat, răspunde Tsukiko. E o poveste lungă şi complicată.
— Iar dumneavoastră n-o să mi-o povestiţi, nu-i aşa?
Ea înclină uşor capul, iar Bailey vede umbra unui surâs pe buzele ei.
— Nu, n-am să ţi-o povestesc, spune ea.
— Minunat, bombăne Bailey pentru sine.
— Văd că ai preluat stindardul, remarcă Tsukiko făcând un semn cu ţigara spre fularul lui roşu.
Bailey nu prea ştie cum să răspundă la asta, dar ea continuă fără
să aştepte răspunsul lui:
— Presupun că se poate spune că a avut loc o explozie.
— Rugul a explodat? Cum e posibil?
— Ţi-aminteşti că ţi-am spus că e greu de explicat? Nu s-a schimbat nimic în privinţa asta.
— Cum de nu au ars şi corturile? întreabă Bailey, uitându-se în jur la şirurile nesfârşite de dungi.
Unele dintre corturile mai apropiate sunt pătate cu noroi, dar niciunul nu e ars, în pofida pământului carbonizat din jur.
— Asta se datorează domnişoarei Bowen, spune Tsukiko.
Presupun că fără această măsură de siguranţă daunele ar fi fost mult mai mari.
— Cine e domnişoara Bowen?
— Pui o mulţime de întrebări, zice Tsukiko.
— Nu răspundeţi la prea multe dintre ele, ripostează Bailey.
Zâmbetul se iveşte din nou, într-un mod care lui Bailey i se pare de-a dreptul prietenos.
— Sunt doar mesagerul, zice Tsukiko. Sunt aici ca să te escortez 402
la o întâlnire legată de aceste chestiuni, presupun, pentru că pe moment sunt singura persoană în viaţă care are o idee despre ce s-a întâmplat şi care ştie de ce eşti aici. Păstrează-ţi mai bine întrebările pentru altcineva.
— Şi cine ar fi acea persoană? întreabă Bailey.
