— Ai să vezi, îi promite Tsukiko. Vino cu mine.
Îi face semn s-o ia înainte, înconjurând rugul spre cealaltă parte a curţii. Merg puţin pe o alee învecinată, straturi de noroi lipindu-se de pantofii altădată strălucitori ai lui Bailey.
— Am ajuns.
Tsukiko se opreşte la intrarea unui cort, iar Bailey se apropie să
verifice tăbliţa de la intrare, ştiind despre ce cort e vorba de cum citeşte cuvintele scrise pe aceasta:
Bestii Înfricoşătoare şi Creaturi Ciudate
Miracole din Hârtie şi Ceaţă
— Vii şi tu cu mine? întreabă Bailey.
— Nu, răspunde Tsukiko. Sunt doar mesagerul, îţi aminteşti? Am să fiu în curte, dacă ai nevoie de mine.
După asta, face un semn politicos din cap şi o ia înapoi pe drumul pe care au venit, iar Bailey observă, în timp ce o urmăreşte cum se îndepărtează, că noroiul nu i se lipeşte de ghete.
Când ea dispare după primul colţ, Bailey intră în cort.
403
Incendiar
NEW YORK, 31 OCTOMBRIE 1902
Marco se izbeşte cu spatele de pământ, de parcă cineva l-ar fi împins cu putere, şi este cuprins de un acces de tuse din cauza loviturii, dar şi a norului de cenuşă neagră care îl înconjoară.
O ploaie uşoară se cerne peste el în timp ce-şi vine în simţiri, iar pe măsură ce atmosfera se limpezeşte, vede un şir de copaci subţiri şi stele, înconjurate de rotiţe de argint şi de piese de şah albe şi negre.
Îi trebuie o clipă până să realizeze că se află lângă ceasul Wunschtraum.
Limbile ceasului se apropie de miezul nopţii, jonglerul-arlechin din vârf ţine în echilibru cele unsprezece mingi printre stele clipitoare şi piese în mişcare.
Pancarta care anunţă că circul este închis din cauza vremii nefavorabile zornăie în vânt. Deşi pe moment ploaia nu-i altceva decât o ceaţă groasă.
Marco îşi freacă pudra lucitoare de pe faţă, revenind în acest fel la adevărata lui înfăţişare, dar este prea dezorientat ca s-o mai schimbe. Încearcă să se uite mai atent la cenuşa de pe costumul lui, dar aceasta a dispărut deja.
Perdeaua groasă de dincolo de ghereta de bilete e trasă deoparte, iar prin ceaţă Marco poate să distingă o siluetă aflată în umbră, luminată doar de scânteia puternică a unei brichete.
— Bonsoir, rosteşte Tsukiko pe un ton voios când el se apropie, punându-şi bricheta înapoi în buzunar, în timp ce se joacă cu ţigara din portţigaretul lung de argint.
O pală de vânt se năpusteşte peste ei, făcând porţile să se zgâlţâie.
404
— Cum… a reuşit să facă asta? întreabă Marco.
— Te referi la Isobel? răspunde Tsukiko. Eu am învăţat-o acest truc. Nu cred că a priceput nuanţele, dar se pare că l-a executat fără
greş. Te simţi rău?
— Sunt bine, spune Marco, deşi spatele îl doare de la căzătură, iar ochii încă îl înţeapă.
O priveşte pe Tsukiko cu o anumită curiozitate. N-a stat niciodată mai mult de vorbă cu contorsionista, iar prezenţa ei este la fel de deconcertantă ca şi faptul că în urmă cu câteva clipe era în cu totul alt loc.
— Hai încoace, măcar să te adăposteşti de vânt, îl îndrumă
Tsukiko cu mâna liberă spre tunelul din spatele perdelei. Asta-i o faţă mult mai reuşită decât cealaltă, spune ea cercetându-i chipul prin ceaţă şi fum. Ţi se potriveşte. Lasă perdeaua să cadă în urma lui, rămânând învăluiţi în întunericul punctat de luminiţe licăritoare, vârful aprins al ţigării ei fiind unica pată de culoare printre punctişoarele albe.
— Unde sunt ceilalţi? întreabă Marco, scuturând apa de ploaie de pe melon.
— La o petrecere de vreme rea, îi explică Tsukiko. Care în mod tradiţional se ţine în cortul acrobaţilor, fiind cel mai mare. Dar tu n-ai de unde să ştii asta, nefiind cu adevărat un membru al trupei, nu-i aşa?
Nu-i vede expresia destul de bine ca s-o poată citi, deşi bănuieşte că se amuză copios.
— Nu, se poate spune că nu sunt, răspunde el.
O urmează prin tunelul ca un labirint, pătrunzând tot mai adânc în circ.
— De ce sunt aici? întreabă el.
— Vom ajunge şi la asta, spune ea. Cât de mult ţi-a povestit Isobel?
405
Discuţia cu Isobel din faţa casei lui aproape că i s-a şters din minte, deşi a avut loc doar cu câteva clipe în urmă. Îşi aminteşte frânturi din ea. Nimic suficient de coerent, pentru a fi rostit.
