Se înclină adânc şi cu respect în faţa lui.
Niciunul dintre ei n-o urmăreşte pe Celia care vine alergând prin ploaie.
Tsukiko îşi azvârle ţigara care încă arde spre foc.
E încă în aer, când Marco îi strigă Celiei să se oprească.
Abia a atins flăcările albe strălucitoare ale rugului, când ea se aruncă în braţele lui.
Marco ştie că nu mai are timp s-o împingă deoparte, aşa că o trage aproape de el, îngropându-şi faţa în părul ei, în timp ce vântul îi zboară melonul de pe cap.
Apoi începe durerea. O durere ascuţită, sfâşietoare, ca şi cum ar fi rupt în bucăţi.
— Ai încredere în mine, îi şopteşte Celia la ureche, iar el încetează să mai lupte, dând totul uitării, cu excepţia ei.
În momentul dinaintea exploziei, înainte ca lumina albă să
410
devină prea orbitoare pentru a mai desluşi ce se întâmplă, cei doi se dizolvă în aer. Acum sunt acolo, rochia Celiei fluturând în vânt şi ploaie în timp ce Marco o ţine strâns, iar în clipa următoare nu mai sunt decât o pată de umbră şi lumină.
Apoi amândoi dispar, iar circul ia foc, flăcările cuprind corturile, se răsucesc în ploaie.
Rămasă singură în curte, Tsukiko oftează. Flăcările trec pe lângă
ea fără s-o atingă, învolburându-se. Scăldând-o într-o strălucire insuportabilă.
Apoi, la fel de repede cum au venit, flăcările pier şi dispar fără
urmă.
Colivia de fier forjat a rugului e goală, n-a rămas în ea nici măcar un tăciune mocnind pe fund. Ploaia răpăie în fierul gol, stârnind ecoul, iar picăturile se transformă în abur acolo unde metalul e încă
fierbinte.
Tsukiko mai scoate o ţigară din haină, aprinzând bricheta cu un gest leneş, îndelung exersat.
Flacăra se aprinde uşor, în pofida ploii.
Priveşte cum cazanul se umple cu apă în timp ce aşteaptă.
411
Transmutaţie
NEW YORK, 1 NOIEMBRIE 1902
Dacă ar putea deschide gura, Celia ar ţipa.
Dar sunt prea multe pe care trebuie să le ţină sub control între vipie, ploaie şi Marco în braţele ei.
Se concentrează doar asupra lui, trăgând după ea tot ceea ce el este, în timp ce simte cum se dezintegrează. Păstrând amintirea fiecărei atingeri a pielii lui pe pielea ei, a fiecărui moment pe care l-a petrecut cu el. Ducându-l şi pe el cu ea.
Dintr-odată, nu mai e nimic. Nici ploaie. Nici foc. O întindere de neant alb şi linişte.
Undeva în neant, un ceas începe să bată miezul nopţii.
Opreşte-te, gândeşte ea.
Ceasul continuă să bată, ea însă simte cum se lasă tăcerea.
Dezintegrarea e partea uşoară, îşi dă seama Celia.
Realcătuirea e problema.
E ca atunci când, copil fiind, îşi vindeca buricele degetelor crestate cu lama, doar că dus la extrem.
Sunt atâtea lucruri de care trebuie să ţii seama când încerci să-ţi regăseşti contururile.
Ar fi atât de simplu să renunţe.
Ar fi nespus de uşor să renunţe.
Mult mai puţin dureros.
Luptă împotriva ispitei, împotriva durerii şi a haosului. Încearcă
să păstreze controlul asupra ei însăşi şi a celor ce o înconjoară.
