Priveşte în jur spre copaci, crengile lungi ale sălciei revărsate până la pământ, arbuştii tunşi înşiraţi de-a lungul aleii ca nişte fantome.
Abia atunci observă că grădina se topeşte.
— S-a stins rugul, spune Marco.
Simte asta clar, simte golul. Simte întregul circ în jur, ca o ceaţă
ce-l înconjoară, de parcă ar putea întinde mâna şi atinge gardul de fier în pofida distanţei. Să detecteze gardul, să ştie la ce distanţă se află în orice direcţie, să ştie unde se află fiecare cort, văzând-o chiar şi pe Tsukiko care aşteaptă în curtea întunecată e ceva ce vine fără
efort. Simte circul în întregime, aşa cum îşi simte cămaşa pe piele.
Şi unicul lucru care arde strălucitor în el e Celia.
Dar e o strălucire pâlpâitoare, la fel de fragilă ca flacăra lumânării.
— Tu eşti cea care ţine circul laolaltă, zice el.
Celia dă din cap. Abia acum începe s-o apese, dar e mult mai greu să-i facă faţă în absenţa rugului aprins. Nu e în stare să se concentreze suficient, pentru a păstra fiecare detaliu nealterat.
Unele lucruri au început deja să alunece, picurând ca florile din jurul lor.
Iar ea ştie că dacă se va strica, nu va fi în stare să-l facă la loc.
Tremură din tot corpul şi, deşi se mai linişteşte când Marco o strânge la piept, continuă să freamăte în braţele lui.
— Dă-i drumul, Celia.
— Nu pot, spune ea, dacă îi dau drumul se prăbuşeşte.
— Ce se întâmplă cu noi dacă circul se prăbuşeşte? întreabă
Marco.
— Nu ştiu, zice Celia. L-am suspendat. Nu se poate menţine fără
noi. Are nevoie de cineva care să-i poarte de grijă.
417
Suspendat
NEW YORK, 1 NOIEMBRIE 1902
Ultima oară când Bailey intrase în acest cort, venise împreună cu Poppet, iar locul era plin de ceaţă.
Pe atunci, iar lui Bailey nu-i vine să creadă că asta se întâmpla cu doar câteva zile în urmă, cortul i s-a părut nesfârşit. Acum însă, fără
camuflajul ceţii, Bailey poate să vadă pereţii albi ai cortului şi toate fiinţele din interiorul lui, însă niciuna nu se mişcă.
Păsări, lilieci, fluturi atârnă peste tot parcă ţinuţi de sfori, complet nemişcaţi. Nu se aude niciun foşnet de aripi de hârtie. Nu se simte nicio adiere.
Alte creaturi stau pe jos, lângă picioarele lui Bailey, inclusiv o pisică neagră întinsă pe burtă, dar gata să sară alături de o vulpe albă cu coadă argintie. Sunt acolo şi animale mai mari. O zebră cu dungi perfect contrastante. Un leu cu o coamă alburie. Un cerb alb cu coarne înalte.
Iar alături de cerb, e un bărbat într-un costum închis la culoare.
E aproape transparent, ca o stafie, sau ca o reflexie în sticlă.
Porţiuni din costumul lui nu sunt altceva decât nişte umbre. Bailey vede cât se poate de limpede cerbul prin mâneca vestonului său.
Băiatul se întreabă dacă nu cumva bărbatul este rodul imaginaţiei lui când acesta îşi îndreaptă privirea spre el, cu nişte ochi surprinzător de luminoşi, deşi Bailey nu e în stare a le desluşi culoarea.
— Am rugat-o să nu te trimită pe această cale, spune el, deşi e cea mai directă.
— Cine sunteţi? întreabă Bailey.
— Numele meu e Marco, spune bărbatul, iar tu trebuie să fii Bailey.
418
Bailey dă din cap.
— Mi-ar fi plăcut să nu fii atât de tânăr, observă Marco.
Din glasul lui răzbate o mare tristeţe, Bailey însă continuă să fie preocupat de apariţia lui fantomatică.
— Sunteţi mort? întreabă el, apropiindu-se.
Schimbând unghiul, Marco pare să capete consistenţă, pentru a deveni din nou transparent în clipa următoare.
