Alege un loc asupra căruia să se concentreze, cel mai familiar loc la care s-ar putea gândi.
Şi încet, dureros de încet, izbuteşte să se recompună.
Până când se regăseşte în propriul cort, în centrul unui cerc de 412
scaune goale.
Se simte mai uşoară. Diluată. Uşor ameţită.
Dar nu e un ecou al celei dinainte. E din nou întreagă, respiră.
Simte cum îi bate inima, rapid, dar egal. Până şi rochia e la fel ca înainte, înfoiată, dar fără a mai fi udă de la ploaie.
Se roteşte în cerc şi totul fâlfâie în jur. Ameţeala începe să dispară
pe măsură ce îşi revine, uimită încă de propria performanţă.
Apoi, observă că lucrurile din cort sunt transparente. Scaunele, lămpile suspendate deasupra capului, până şi dungile de pe pereţi par lipsite de substanţă.
Şi este singură.
*
Pentru Marco explozia durează mult mai mult.
Fierbinţeala şi lumina par nesfârşite în vreme ce se agaţă de Celia pentru a traversa durerea.
Iar apoi ea dispare.
Nu mai rămâne nimic. Nici foc. Nici ploaie. Nici pământ sub picioare.
Trece necontenit de la umbră la lumină, întunericul fiind înlocuit de un alb intens pentru a fi din nou înghiţit de întuneric. Fără
oprire.
*
Circul se roteşte în jurul Celiei, la fel de fluid ca una dintre iluziile lui Marco.
Se gândeşte unde ar dori să se afle şi acolo ajunge. Nici măcar nu poate să spună dacă ea e cea care se mişcă sau dacă circul se roteşte în jurul ei.
Grădina de Gheaţă e tăcută şi liniştită, nimic altceva decât prospeţime, alb răcoros oriunde ai privi.
Doar o parte din Sala Oglinzilor îi reflectă imaginea, în altele 413
apare doar o pată tulbure a unei rochii gri-deschis ori imaginea şerpuitoare a panglicilor ce plutesc în urma ei.
Are impresia că zăreşte ceva din Marco în oglindă, marginea jachetei lui, ori strălucirea gulerului, dar nu poate fi sigură.
Multe dintre oglinzi stau goale şi oarbe în ramele lor bogat decorate.
Ceaţa din Menajerie se risipeşte încet în timp ce scrutează cortul, negăsind nimic ascuns în afară de hârtie.
Iazul Lacrimilor nici măcar nu se încreţeşte, suprafaţa lui e liniştită şi netedă, iar ea nu e în stare să apuce o piatră şi s-o arunce în el. De asemenea, nu poate să aprindă o lumânare în Copacul Dorinţelor, deşi dorinţele care atârnă de crengile lui continuă să
ardă.
Se plimbă dintr-o încăpere în alta prin Labirint. Spaţii pe care le-a creat ducând spre cele făcute de el şi înapoi.
Îl poate simţi. Suficient de aproape încât să spere că va apărea după fiecare cotitură, din spatele fiecărei uşi.
Dar nu sunt decât pene care plutesc uşor şi cărţi de joc care fâlfâie. Statui de argint cu ochi nevăzători. Podele pictate ca tabla de şah, cu pătrate goale.
Urmele lui sunt pretutindeni, dar nimic pe care să se poată
concentra. Nimic de care să se poată agăţa.
În galeria plină de uşi înşelătoare şi acoperită cu zăpadă, sunt urme ce ar putea fi de paşi, deşi la fel de bine ar putea fi doar umbre.
Iar Celia nu ştie încotro duc.
*
Marco răsuflă din greu în timp ce plămânii i se umplu cu aer, de parcă ar fi stat sub apă fără să fie conştient de asta.
Iar primul gând este acela că nu se aştepta să fie prins în vâlvătaia focului şi să simtă atâta răceală.
414
