Aerul rece este iute şi înţepător, şi nu vede decât alb oriunde ar privi.
Pe măsură ce ochii i se acomodează cu lumina, reuşeşte să
desluşească umbra unui copac. Crengile curgătoare ale unei sălcii albe îngheţate care coboară în jurul lui.
Face un pas înainte şi simte pământul deconcertant de moale sub picioare.
Se află în mijlocul Grădinii de Gheaţă. Fântâna din mijloc s-a oprit, apa care de obicei bolboroseşte este tăcută şi liniştită.
Albul îl împiedică să vadă prea bine, dar grădina toată este transparentă.
Se uită în jos spre mâini. Tremură uşor, dar par a fi solide.
Costumul e în continuare închis la culoare şi opac.
Marco ridică mâna spre un trandafir din apropiere, iar degetele lui trec prin petale aproape fără să simtă vreo rezistenţă, de parcă
petalele ar fi din apă şi nu din gheaţă.
Continuă să privească trandafirul când aude un icnet în spate.
*
Celia îşi ţine mâinile în dreptul buzelor, nevenindu-i să-şi creadă
ochilor. Şi l-a închipuit pe Marco stând în Grădina de Gheaţă de atâtea ori când se afla printre florile îngheţate, încât acum el nu pare real, în pofida costumului închis pe fundalul unei arcade de trandafiri palizi.
Apoi el se întoarce şi se uită la ea. De îndată ce îi vede ochii, toate îndoielile ei se risipesc.
Timp de o clipă pare atât de tânăr, încât poate să vadă băieţaşul care a fost, cu mulţi-mulţi ani înainte de a se fi cunoscut, când erau deja legaţi, dar atât de departe unul de celălalt.
Sunt atâtea lucruri pe care doreşte să i le spună, lucruri pentru care s-a temut că nu va mai avea ocazia să i le împărtăşească. Dar unul singur este cu adevărat important.
415
— Te iubesc, spune ea.
Cuvintele răsună în tot cortul, făcând frunzele îngheţate să
foşnească.
*
Marco o priveşte nemişcat în timp ce se apropie, închipuindu-şi că e doar un vis.
— Am crezut că te-am pierdut, spune ea când ajunge la el, cu glasul doar o şoaptă tremurată.
Pare a fi la fel de reală ca el, nu transparentă ca restul grădinii. E
acolo, în carne şi oase, vibrând pe fundalul alb, cu obrajii înroşiţi şi ochii întunecaţi plini de lacrimi.
Îi atinge faţa cu mâna, împietrit de spaimă că degetele lui ar putea să treacă prin ea la fel ca prin trandafir.
Uşurarea pe care o resimte văzând că e caldă şi vie este copleşitoare.
O ia în braţe, iar lacrimile i se scurg în părul ei.
— Te iubesc, spune el recăpătându-şi glasul.
*
Stau îmbrăţişaţi, nevrând să-şi mai dea drumul.
— Nu puteam să te las prizonier focului, spune Celia. Nu te puteam lăsa să pleci.
— Ce-ai făcut? o întreabă Marco.
Nu e sigur că înţelege ce s-a întâmplat cu adevărat.
— Am folosit circul drept piatră de încercare, explică Celia. Nu ştiam dacă va merge, dar nu te puteam lăsa să pleci, trebuia să
încerc. Am vrut să te iau cu mine, iar apoi nu te-am mai găsit şi am crezut că te-am pierdut.
— Sunt aici, spune Marco mângâindu-i părul. Sunt aici.
Nu este ceea ce aştepta, să fie eliberat de lume şi să fie reintegrat într-un loc închis. Dar nu se simte închis, doar despărţit, ca şi cum el 416
şi Celia mai degrabă s-ar suprapune circului decât să fie cuprinşi în el.
