— Nu cred că am văzut Copacul Dorinţelor, spune Bailey, atent la fiecare pas pe care îl face.
— Nu se numără printre corturile care îţi ies în cale, explică
Marco. Îl găseşti doar atunci când ai nevoie de el. Este unul dintre corturile mele preferate. Iei o lumânare din cutia de la intrare şi o aprinzi de la una care arde deja în copac. Dorinţa îţi este aprinsă de dorinţa altcuiva.
Ajung la peretele cortului, iar Marco face semn spre o linie în ţesătura acestuia, nişte panglici înnodate abia vizibile, care îi amintesc lui Bailey de intrarea în cortul lui Widget cu toate cutiile alea ciudate.
— Dacă ieşi pe aici vei vedea intrarea spre cortul acrobaţilor, chiar peste drum. Eu am să te urmez, deşi s-ar putea să nu mă vezi, până când ajungem din nou înăuntru. Fii… atent.
Bailey dezleagă nodurile şi iese cu uşurinţă din cort, trezindu-se pe un drum şerpuit printre corturi. Cerul de deasupra e cenuşiu dar luminos, în pofida ploii molcome care a început să cadă.
Cortul acrobaţilor este mai înalt decât corturile din jur, iar tăbliţa pe care scrie sfidarea legilor gravităţii se leagănă deasupra intrării la câţiva paşi distanţă.
421
Bailey a fost de câteva ori în acest cort, ştie bine cum arată spaţiul deschis cu artiştii suspendaţi deasupra publicului.
Dar atunci când păşeşte prin uşă nu dă peste ceea ce se aştepta.
Nimereşte în mijlocul unei petreceri. O sărbătoare care a încremenit, suspendată la fel ca păsările care atârnau în aer.
Sunt o mulţime de artişti în cort, scăldaţi în lumina lămpilor rotunde atârnate, printre sfori, scaune şi colivii. Unii stau în grupuri, sau în doi, alţii şed pe perne, cutii şi scaune care aduc o pată de culoare în mulţimea îmbrăcată în alb şi negru.
Şi fiecare siluetă stă perfect nemişcată. Parcă nici nu respiră. Ca nişte statui.
Una, chiar de lângă Bailey, ţine un flaut în dreptul buzelor, dar instrumentul rămâne tăcut.
Alta toarnă vin dintr-o sticlă, iar lichidul a rămas nemişcat în aer.
— Ar fi trebuit să ocolim, spune Marco care apare ca o umbră
lângă el. Îi ţin sub observaţie de câteva ore, şi nu s-au mişcat deloc.
— Ce-i cu ei? întreabă Bailey.
— Nimic, din cât îmi dau seama, îi răspunde Marco. Tot circul a fost suspendat, ca să ne ofere mai mult timp, astfel încât…
Ridică mâna şi o flutură spre cei adunaţi.
— Tsukiko face şi ea parte din circ, dar nu e aşa, remarcă Bailey, tulburat.
— Presupun că joacă după propriile reguli, spune Marco. Pe aici, adaugă el, pătrunzând în mulţimea încremenită.
Trecerea printre cei adunaţi la petrecere se dovedeşte a fi mai dificilă decât ocolirea animalelor de hârtie, iar Bailey este extrem de atent la fiecare pas, speriat de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă s-ar izbi de cineva în felul în care a doborât corbul.
— Aproape am ajuns, îl anunţă Marco în timp ce se strecoară pe lângă un grup de oameni aşezaţi într-un cerc incomplet.
Bailey însă se opreşte, cu ochii pironiţi la figura spre care priveşte 422
întregul grup.
Widget poartă costumul său de scenă, dar şi-a scos vestonul bicolor, iar vesta îi stă deschisă peste cămaşa neagră. Ţine mâinile ridicate în aer, într-un gest atât de familiar, încât Bailey ştie că a fost întrerupt în mijlocul unei povestiri.
Poppet stă lângă el. Capul ei e întors spre curte, ca şi cum atenţia i-ar fi fost distrasă de la povestirea fratelui ei exact în clipa în care petrecerea fusese oprită. Părul i se revarsă pe umeri, şuviţe de păr roşu mişcându-se în aer de parcă ar pluti în apă.
Bailey face înconjurul grupului ca să ajungă la ea şi întinde mâna ca să-i atingă părul. Acesta se mulează pe degetele lui, unduind uşor înainte de a reveni în starea de încremenire.
— Mă poate vedea? întreabă Bailey.
Ochii lui Poppet rămân nemişcaţi, deşi strălucesc. Bailey se aşteaptă să o vadă clipind, dar în zadar.
— Nu ştiu, spune Marco. Poate, dar…
Înainte de a-şi încheia fraza, unul dintre scaunele atârnate deasupra lor se prăbuşeşte şi e cât pe-aci să-l lovească pe Widget în momentul în care se izbeşte de podea, făcându-se ţăndări.
— Fir-ar să fie! se necăjeşte Marco, iar Bailey face un salt înapoi, cât pe-aci să se lovească de Poppet, trimiţând o undă prin părul ei.
Pe acolo, spune Marco, arătând spre peretele cortului aflat la oarecare depărtare. Apoi se face nevăzut.
Bailey aruncă o privire înapoi spre Poppet şi Widget. Părul lui Poppet stă din nou nemişcat. Pe ghetele lui Widget s-au aşezat aşchii din scaunul căzut.
Văzându-şi din nou de drum, Bailey se mişcă precaut printre siluetele încremenite spre marginea cortului. Aruncă priviri nervoase în sus, spre scaunele şi coliviile rotunde de fier care atârnă
în aer ţinute doar de nişte panglici delicate.
Degetele îi tremură în timp ce dezleagă nodurile din perete.
423
