De cum a trecut prin ele, se simte ca şi cum ar păşi într-un vis.
În cortul învecinat se înalţă un copac. La fel de mare ca bătrânul lui stejar, crescând direct în pământ. Crengile lui sunt negre şi golaşe, acoperite însă cu lumânări picurătoare, straturi translucide de ceară învelindu-i scoarţa.
Deşi doar o mică parte din lumânări ard, priveliştea nu e mai puţin strălucitoare, cu lumina ce cade pe crengile negre, aruncând umbre mişcătoare pe pereţii vărgaţi.
Sub copac, Marco ţine în braţe o femeie pe care Bailey o recunoaşte instantaneu ca fiind iluzionista.
Pare la fel de transparentă ca şi Marco. Rochia ei e ca o ceaţă în lumina lumânărilor.
— Bună ziua, Bailey, spune ea în timp ce el se apropie. Vocea răsună în jurul lui, blândă, atât de apropiată de parcă ar sta chiar lângă el şi i-ar şopti în ureche. Îmi place eşarfa ta, adaugă ea, când el nu-i răspunde. Cuvintele-i sunt calde şi ciudat de liniştitoare. Sunt Celia. Nu cred că am făcut vreodată cunoştinţă aşa cum se cuvine.
— Îmi pare bine să vă cunosc, rosteşte Bailey.
Celia zâmbeşte, iar Bailey e frapat de cât de diferită pare de femeia pe care a urmărit-o în spectacol, asta în afara faptului că
acum poate să privească prin ea spre crengile întunecate ale copacului.
— Cum de aţi ştiut că voi veni aici? întreabă el.
— Poppet te-a menţionat ca făcând parte din evenimentele care s-au petrecut mai devreme, aşa că am sperat că în cele din urmă vei sosi.
La auzul numelui lui Poppet, Bailey aruncă o privire peste umăr spre peretele cortului. Petrecerea suspendată pare a fi acum mult mai departe.
— Avem nevoie de ajutorul tău, continuă Celia când el îşi întoarce privirea spre ea. Vrem să preiei circul.
424
— Poftim!? exclamă Bailey.
Nu ştie la ce se aştepta, dar cu siguranţă că nu la asta.
— În acest moment circul are nevoie de cineva nou care să aibă
grijă de el, intervine Marco. Pluteşte în derivă, ca o corabie fără
ancoră. Are nevoie de cineva care să îl ancoreze.
— Iar acel cineva sunt eu? întreabă Bailey.
— Ne-ar plăcea să fii tu, da, spune Celia. Dacă eşti gata să-ţi asumi acest angajament. Noi ar trebui să fim capabili să te sprijinim, iar Poppet şi Widget să te ajute, la rândul lor, dar adevărata responsabilitate ţi-ar reveni ţie.
— Dar eu nu sunt… deosebit, reuşeşte să spună Bailey. Nu în felul în care sunt ei. Nu sunt cineva important.
— Ştiu, zice Celia. Nu eşti ursit ori ales, mi-ar fi plăcut să-ţi pot spune că aşa e, dacă asta ţi-ar fi de folos, dar nu e aşa. Te afli în locul potrivit, la momentul potrivit, şi îţi pasă suficient de mult ca să faci ceea ce trebuie. Uneori asta e de ajuns.
În timp ce o urmăreşte în lumina pâlpâitoare, Bailey realizează
dintr-odată că e de fapt mult mai în vârstă decât pare şi că acelaşi lucru este valabil şi pentru Marco. E ca şi cum ai constata că cei dintr-o fotografie nu mai au aceeaşi vârstă cu pe vremea când au fost fotografiaţi, şi din cauza asta par cumva mai îndepărtaţi. Circul însuşi pare îndepărtat, deşi se află în interiorul lui. De parcă s-ar desprinde de el.
— Bine, acceptă Bailey, dar Celia ridică o mână transparentă
oprindu-l înainte de a mai spune ceva.
— Stai, spune Celia. E ceva important. Aş vrea să-ţi ofer ceva ce niciunul dintre noi n-a avut cu adevărat. Vreau să-ţi ofer posibilitatea de-a alege. Poţi să fii de acord cu propunerea noastră
sau poţi să pleci. Nu eşti obligat să ne vii în ajutor, şi n-aş vrea să
crezi că aşa trebuie.
— Ce se întâmplă dacă plec? întreabă Bailey.
425
Celia se uită la Marco înainte de a răspunde.
Se uită doar unul la altul, fără să vorbească, dar expresia e atât de intensă, încât Bailey îşi mută privirea de la ei, fixând crengile răsucite ale copacului.
— N-are să reziste, răspunde Celia după un timp. Nu intră în detalii, întorcându-se spre Bailey pentru a continua. Ştiu că cer mult de la tine, dar nu am pe altcineva căruia să-i solicit sprijinul.
Dintr-odată, lumânările din copac încep să scoată scântei. Unele se sting pe rând, iar pentru o clipă rotocoale de fum iau locul flăcărilor luminoase înainte de a dispărea.
Celia se clatină, iar Bailey are impresia că va leşina, Marco însă o linişteşte.
— Celia, draga mea, zice Marco, trecându-şi mâna peste părul ei.
Eşti cea mai puternică persoană pe care o ştiu. Mai rezistă puţin, sunt sigur că poţi.
— Îmi pare rău, spune Celia.
