— Nu tocmai, vine răspunsul lui Marco.
— Tsukiko spunea că ea e singura persoană de aici care ştie ce se petrece.
— Mă tem că domnişoara Tsukiko nu este întotdeauna pe de-a-ntregul sinceră.
— Arătaţi ca o fantomă, spune Bailey.
Nu ştie cum altcumva să se exprime.
— În acelaşi fel îmi apari şi tu mie, deci care dintre noi e real?
Bailey habar nu are cum să răspundă la această întrebare, aşa că îl întreabă primul lucru care îi vine în minte.
— Pălăria din curte e a dumneavoastră?
Spre uimirea lui, Marco zâmbeşte.
— Da, a mea e, spune el. Am pierdut-o înainte să se întâmple totul, aşa că a rămas în urmă.
— Ce s-a întâmplat? vrea să ştie Bailey.
Marco rămâne o vreme tăcut înainte de a răspunde.
— E o poveste destul de lungă.
— Aşa a spus şi Tsukiko, zice Bailey.
Se întreabă dacă nu l-ar putea găsi pe Widget, ca povestirea să
iasă cum trebuie.
— În această privinţă a fost sinceră, îl lămureşte Marco. Tsukiko intenţiona să mă ţină captiv în rugul aprins, din cauze a căror poveste este mult prea lungă pentru timpul pe care îl avem, dar planul a fost modificat şi a rezultat situaţia în care ne aflăm. Am fost 419
dezmembrat şi reconfigurat într-o stare mai puţin concentrată.
Marco întinde mâna, iar Bailey încearcă s-o atingă, dar degetele îi trec prin ea, fără oprire, doar o slabă rezistenţă, senzaţia că există
ceva ce ocupă spaţiul, deşi nu este pe de-a-ntregul solid.
— Nu e vorba aici de vreo iluzie sau un truc, explică Marco.
Bailey îşi încruntă sprâncenele gânditor, dar peste o clipă dă din cap în semn de încuviinţare. Poppet îi spusese că nimic nu este imposibil, iar el începe să-i dea dreptate.
— Nu interacţionez cu lucrurile din jur la fel de nemijlocit ca tine, continuă Marco. Din perspectiva mea, tu şi tot ce ne înconjoară îmi pare lipsit de substanţă. Poate că vom avea ocazia să discutăm toate astea mai pe larg altă dată. Dar acum vino cu mine.
Se întoarce şi porneşte spre peretele din spate al cortului.
Bailey îl urmează, ocolind cu atenţie animalele. E destul de greu să găsească un loc să pună piciorul, în vreme ce Marco alunecă în faţa lui fără prea multă greutate.
Bailey îşi pierde echilibrul dând să treacă peste un urs polar culcat pe jos. Umărul lui se izbeşte de un corb suspendat în aer.
Corbul cade, iar aripile i se îndoaie şi se frâng.
Înainte ca Bailey să poată spune ceva, Marco întinde mâna, ridică
pasărea şi o întoarce pe toate feţele. Mişcă aripile rupte apoi îşi face de lucru în interior, răsucind ceva cu un pocnet. Corbul îşi întoarce capul şi scoate un croncănit ascuţit, metalic.
— Cum reuşeşti să le atingi? întreabă Bailey.
— Sunt pe cale de a desluşi mecanismul de interacţionare cu lumea fizică, spune Marco, netezind aripile corbului şi făcându-l să
coboare şchiopătând pe braţul lui întins. Pasărea flutură din aripile de hârtie, dar nu reuşeşte să zboare. Probabil că are de-a face cu faptul că eu le-am creat. Elementele circului la care am contribuit par a fi mai tangibile.
Corbul se îndepărtează ţopăind pe lângă un morman de solzi de 420
hârtie cu o coadă răsucită, care pare să fi fost odată un dragon.
— Sunt uimitoare, spune Bailey.
— Sunt hârtie şi mecanisme de ceas împachetate în farmece destul de simple. Ai putea să le faci şi tu cu puţină învăţătură.
Lui Bailey nu-i trecuse niciodată prin minte că ar putea să facă şi el asemenea lucruri, dar fiindcă i se spusese simplu şi direct, în mod ciudat nu i se mai păreau atât de irealizabile.
— Unde mergem? întreabă Bailey când se apropie de peretele cel mai îndepărtat al cortului.
— E cineva care doreşte să stea de vorbă cu tine, îl informează
Marco. Aşteaptă la Copacul Dorinţelor; părea cel mai stabil.
