Tsukiko îşi lasă capul într-o parte cu un aer curios, arătând ca o pasăre cu un rânjet de pisică pe chip.
— Se acceptă, zice ea după o clipă.
Scoate bricheta de argint din buzunarul paltonului şi o azvârle în direcţia lui.
E mai grea decât se aştepta, un mecanism complicat de rotiţe, parţial ascunse într-o carcasă de argint uzată şi pătată, pe care sunt gravate simboluri pe care nu le poate desluşi.
— Ai grijă de ea, îi cere Tsukiko.
— E fermecată? întreabă Bailey, răsucind-o în mână.
— Nu, dar e veche şi a fost făcută de cineva foarte drag mie.
Înţeleg că vrei să-l aprinzi din nou? spune ea, arătând spre cazanul înalt de fier forjat, în care ardea rugul.
Bailey dă din cap.
— Ai nevoie de ajutor?
— Vă oferiţi?
Tsukiko dă din umeri.
— Nu sunt din cale afară de implicată în ceea ce se va întâmpla, spune ea, dar ceva din felul în care priveşte în jur spre corturi şi spre noroiul de pe jos îl face pe Bailey să se îndoiască de cuvintele ei.
— Nu vă cred. Eu însă sunt şi ceva îmi spune că ar trebui să fac asta de unul singur.
Tsukiko îi zâmbeşte, e primul ei zâmbet care i se pare adevărat.
— Atunci am să te las să-ţi vezi de treabă, spune ea.
Îşi trece mâna peste cazanul de fier, iar apa dinăuntru se 431
transformă în abur, ridicându-se într-un nor ce se face una cu ceaţa din jur.
Fără a mai da vreun sfat sau vreo indicaţie, o ia pe un drumeag în dungi albe şi negre, lăsând un fuior de fum în urmă şi pe Bailey singur în curte.
Şi-l aminteşte pe Widget povestind despre aprinderea rugului, prima aprindere. Deşi abia acum realizează că a fost în noaptea când Widget s-a născut. Povestise atât de detaliat, încât Bailey a presupus că fusese de faţă. Arcaşii, culorile, spectacolul.
Iar acum Bailey e aici, încercând să facă acelaşi lucru cu o carte, nişte aţă şi o brichetă luată cu împrumut. De unul singur. În ploaie.
Mormăie în barbă ceea ce îşi aminteşte din indicaţiile Celiei, care au fost mai complicate decât găsitul unor cărţi şi legatul sforilor.
Lucruri despre concentrare şi intenţie pe care nici măcar nu le înţelege pe deplin.
Înfăşoară carnetul cu un fir de lână vopsit în roşu-închis, care pe unele porţiuni este pătat cu ceva uscat şi maroniu.
Face trei noduri, legând carnetul cu pagina ruptă pusă deasupra.
Cărţile de joc sunt puse la adăpost înăuntru.
Prinde ceasul de buzunar de carnet, strângând lanţul cât poate de bine.
Le aruncă în cazanul gol, unde aterizează cu o bufnitură surdă şi umedă. Ceasul zornăie lovindu-se de pereţii cazanului.
Melonul lui Marco stă în noroi lângă picioarele lui. Îl aruncă şi pe el în cazan.
Priveşte înapoi spre cortul acrobaţilor, al cărui vârf se zăreşte din curte, înălţându-se deasupra celorlalte corturi.
Iar apoi, fără să-şi dea seama, scoate tot ce mai are prin buzunare şi completează colecţia din cazan. Biletul argintiu de intrare.
Trandafirul uscat pe care l-a purtat la rever în timpul mesei cu ceilalţi rêveurs. Mănuşa albă a lui Poppet.
432
Şovăie, răsucind în mână sticla mititică ce conţine copacul în varianta lui Widget, dar o adaugă şi pe ea, tresărind când aceasta se sparge de peretele cazanului.
Ia lumânarea albă într-o mână şi bricheta lui Tsukiko în cealaltă.
Se moşmondeşte cu bricheta înainte ca aceasta să binevoiască să
scânteieze.
Apoi, aprinde lumânarea cu flacăra portocalie şi strălucitoare.
Azvârle lumânarea aprinsă în cazan.
Nu se întâmplă nimic.
