Am ales asta, îşi zice Bailey. Asta vreau. De asta am nevoie. Te rog. Te rog, fă-o să meargă.
Îşi doreşte asta mai tare decât a dorit vreodată ceva, când sufla în lumânările tortului sau urmărea o stea căzătoare. O dorinţă pentru el. Pentru ceilalţi rêveurs, cu eşarfele lor roşii. Pentru un ceasornicar pe care nu l-a cunoscut. Pentru Celia şi Marco, Poppet şi Widget şi chiar şi pentru Tsukiko, deşi ea susţine că nu-i pasă.
Bailey închide ochii.
O clipă totul rămâne liniştit. Până şi ploaia se opreşte.
Simte două mâini odihnindu-se pe umerii lui.
O greutate în piept.
Ceva în interiorul cazanului începe să scoată scântei.
Când flăcările prind să ardă, sunt luminoase şi roşii.
Apoi devin albe, orbitoare, iar scânteile se revarsă ca o cascadă de stele.
Arşiţa îl împinge pe Bailey în spate, trecând prin el ca o undă, aerul arzându-i plămânii. Cade la pământ, iar acesta nu mai este ars şi noroios, ci tare, uscat şi acoperit cu spirale în alb şi negru.
Peste tot în jur, luminile încep să se aprindă de-a lungul corturilor, scânteind ca nişte licurici.
*
Marco stă sub Copacul Dorinţelor, urmărind lumânările care se 433
aprind pe crengi.
O clipă mai târziu, Celia revine lângă el.
— A mers? întreabă el. Te rog, spune-mi că a mers.
Drept răspuns ea îl sărută în felul în care o sărutase el odinioară
în mijlocul unui salon plin de oameni.
De parcă ar fi singuri pe lume.
434
Partea a V-a
PREVESTIRE
Cred că mă gândesc la mine nu atât ca la un scriitor, ci ca la cineva care deschide o poartă, o rută tangenţială pentru a-i ajuta pe cititori să ajungă la circ. Să viziteze circul din nou, chiar dacă numai în gând, atunci când nu pot să asiste concret.
Îl recompun prin cuvinte tipărite pe hârtie de ziar, cuvinte pe care ei le pot citi iar şi iar, revenind la circ ori de câte ori doresc. Transportându-i la cerere.
Lucrurile spuse în acest fel sună a magie, nu-i aşa?
— FRIEDRICK THIESSEN, 1898
„Serbarea noastră s-a sfârşit. Actorii,
Ţi-am spus, au fost, toţi, duhuri, şi-n văzduh
S-au destrămat cu toţii. Şi întocmai
Ca funigeii viziunii, turnuri
Cu turlele în nori, palate mândre,
Solemne temple, chiar întreg pământul
Cu tot ce-a moştenit, se vor topi
Ca şi alaiul umbrelor acestea
Şi-n urma lor nu vor lăsa o dâră.
Plămadă suntem precum cea din care
Făcute-s visele; şi scurta viaţă
435
Înconjurată ni-e de somn.”8
— PROSPERO, ÎN FURTUNA, ACTUL IV, SCENA I 8 W. Shakespeare, Furtuna, traducere de Leon D. Leviţchi în Opere, vol.
