— Sunt multe, încuviinţează Tsukiko. Vechile poveşti sunt povestite, repovestite şi modificate. Fiecare povestitor îşi lasă
propria amprentă. Oricare ar fi fost adevărul poveştii, el e îngropat de preferinţe şi înfrumuseţări. Motivele nu contează, importantă e povestea.
Ploaia continuă să se înteţească, toarnă cu găleata în vreme ce ea vorbeşte mai departe.
— Uneori e o peşteră, dar mie îmi place versiunea cu copacul.
Poate că un copac e mai romantic.
Scoate ţigara care încă arde din portţigaret şi o mişcă între degetele ei graţioase.
— Cum există câţiva copaci pe aici, care ar putea fi folosiţi în acest scop, spune ea, m-am gândit că acesta ar fi cel mai potrivit.
Marco îşi îndreaptă atenţia spre rugul aprins. Luminează ploaia care cade asupra lui în aşa fel, încât picăturile strălucesc ca nişte fulgi de zăpadă.
Toate versiunile poveştii lui Merlin pe care el le ştie amintesc de vrăjitorul care a fost închis. Într-un copac, o peşteră sau o stâncă.
Întotdeauna drept pedeapsă, urmare a unei iubiri nebuneşti.
Îşi întoarce privirea spre Tsukiko.
— Înţelegi, zice ea înainte ca el să apuce să vorbească.
Marco dă din cap.
— Ştiam că vei înţelege, iar în lumina flăcărilor albe zâmbetul ei străluceşte prin ploaie.
408
— Ce faci, Tsukiko? se aude o voce din spatele ei.
Când Tsukiko se întoarce, Marco o poate vedea pe Celia stând la marginea curţii. Rochia ei argintie bate într-un cenuşiu stins, panglicile încrucişate flutură în urma ei ca nişte limbi negre, albe şi antracit, amestecându-se cu părul bătut de vânt.
— Du-te înapoi la petrecere, draga mea, o îndeamnă Tsukiko, îndesându-şi portţigaretul de argint înapoi în buzunar. Nu e bine să
fii aici pentru ceea ce urmează.
— Pentru ce anume? întreabă Celia, uitându-se fix la Marco.
De data asta, Tsukiko li se adresează amândurora.
— Am fost înconjurată de scrisori de dragoste pe care voi doi le-aţi scris unul pentru celălalt de-a lungul anilor, preschimbate în corturi. Ele mi-au amintit ce înseamnă să fiu împreună cu ea. E
minunat şi în acelaşi timp îngrozitor. Nu sunt pe de-a-ntregul pregătită să renunţ la ea, voi însă o lăsaţi să se stingă.
— Dar mi-ai spus că dragostea e uşuratică şi trecătoare, protestează Celia tulburată.
— Te-am minţit, spune Tsukiko, răsucindu-şi ţigara între degete.
M-am gândit că are să-ţi fie mai uşor, dacă te îndoiai de el. Şi ţi-am dat un an ca să găseşti o modalitate ca totul să continue fără voi. N-ai făcut nimic. De acum preiau eu comanda.
— Am încer…, începe Celia, dar Tsukiko o întrerupe.
— Continui să ignori un fapt simplu, spune ea. Tu porţi în tine circul ăsta. Iar el foloseşte focul ca pe o unealtă. Tu reprezinţi pierderea mai mare, eşti însă prea egoistă ca să recunoşti. Îţi închipui că nu poţi trăi cu durerea. O asemenea durere nici nu se trăieşte. Ci se îndură. Îmi pare rău, dar aşa stau lucrurile.
— Kiko, te rog, bâiguie Celia. Am nevoie de mai mult timp.
Tsukiko clatină din cap.
— Ţi-am mai spus asta, timpul e un lucru pe care nu pot să-l controlez.
409
Marco nu şi-a dezlipit ochii de la Celia de când ea a apărut în curte, acum însă îşi întoarce privirea.
— Nu te opri, strigă el spre Tsukiko, acoperind zgomotul ploii.
Fă-o! Mai degrabă ard, decât să trăiesc fără ea.
Ceea ce ar fi trebuit să fie un simplu „nu” este distorsionat de vânt în ceva uriaş, atunci când Celia ţipă. Disperarea din glasul ei îl străpunge pe Marco ca şi cum ar fi tăiat de toate lamele din colecţia lui Chandresh, dar atenţia lui rămâne concentrată asupra lui Tsukiko.
— Jocul se va încheia, da? întreabă el. Jocul se va încheia chiar dacă eu rămân prizonier al focului şi nu sunt mort.
— Nu vei mai fi capabil să continui, spune Tsukiko. Asta-i tot ce contează.
— Atunci fă-o, îi cere Marco.
Tsukiko îi zâmbeşte. Îşi uneşte palmele, în timp ce fumul ţigării se ridică şerpuind printre degetele ei.
