— Nu contează, spune Tsukiko când el întârzie cu răspunsul.
Uneori e greu să te aduni după o asemenea călătorie. Ţi-a spus că
avem ceva în comun?
Marco îşi aminteşte că Isobel a menţionat-o pe Celia şi pe altcineva, dar nu-şi aminteşte exact pe cine.
— Nu, spune el.
— Suntem amândoi foşti discipoli ai aceluiaşi maestru, îi dezvăluie Tsukiko. Vârful ţigării devine şi mai strălucitor în timp ce trage un fum. O acoperire temporară, din păcate, adaugă ea când ajung la altă perdea.
O dă la o parte, iar spaţiul este invadat de lumina strălucitoare din curte. Îi face semn lui Marco să iasă afară în ploaie, trăgând din nou din ţigară în timp ce el păşeşte ascultător înainte, încercând să
desluşească ultima ei afirmaţie.
Luminile ce decorează corturile sunt întunecate, dar în centrul curţii rugul arde aprig, strălucitor şi alb. Ploaia molcomă care cade în jur capătă strălucire.
— E frumos, spune Tsukiko păşind în curte împreună cu el. Îţi recunosc meritul.
— Eşti o fostă elevă a lui Alexander? întreabă Marco, nefiind sigur că a înţeles bine.
Tsukiko dă din cap.
— Am obosit să notez lucrurile în carnete, aşa că am început să le înregistrez pe corpul meu. Nu-mi place să-mi murdăresc mâinile, spune ea, arătând spre degetele lui pătate cu cerneală. Sunt surprinsă că a fost de acord cu un loc de desfăşurare atât de deschis pentru această confruntare. A preferat întotdeauna locurile izolate.
Presupun că nu e mulţumit de felul în care au evoluat lucrurile.
406
În vreme ce o ascultă, Marco observă că hainele lui Tsukiko nu sunt ude. Fiecare strop de ploaie care cade pe ea se evaporă
instantaneu, sfârâind şi preschimbându-se în abur de cum o atinge.
— Ai câştigat ultima confruntare, spune el.
— Am supravieţuit ultimei confruntări, îl corectează Tsukiko.
— Când? întreabă Marco în timp ce se îndreaptă spre rug.
— S-a încheiat acum optzeci şi trei de ani, şase luni şi douăzeci şi una de zile. Era o zi a cireşilor în floare.
Tsukiko trage adânc din ţigară înainte de a continua.
— Instructorii noştri nu înţeleg ce se întâmplă, spune ea. Să fii legat de cineva în acest fel. Sunt prea bătrâni, desprinşi de propriile emoţii. Nu-şi mai amintesc cum e să trăieşti şi să respiri pe lumea asta. Au impresia că e simplu să asmuţi doi oameni unul împotriva celuilalt. Dar nu-i niciodată simplu. Cealaltă persoană devine indispensabilă pentru felul în care îţi defineşti viaţa, pentru felul în care te defineşti. Îşi devin unul altuia la fel de necesari ca aerul.
Apoi ei se aşteaptă ca învingătorul să continue fără asta. E ca şi cum i-ai rupe pe gemenii Murray unul de altul, aşteptându-te să fie la fel.
Ar rămâne întregi, dar nu compleţi. O iubeşti, nu-i aşa?
— Mai mult decât orice pe lume, spune Marco.
Tsukiko încuviinţează cu un aer gânditor.
— Numele adversarei mele era Hinata, spune ea. Pielea ei mirosea a ghimbir şi frişcă. O iubeam mai mult decât orice pe lume.
În ziua aceea, a cireşilor în floare, şi-a dat foc. A stârnit un stâlp de foc şi a păşit în el de parcă era apă.
— Îmi pare rău.
— Mulţumesc, spune Tsukiko cu o umbră de zâmbet. Asta e ceea ce domnişoara Bowen plănuieşte să facă pentru tine. Să te lase să
câştigi.
— Ştiu.
— Nu doresc nimănui să aibă parte de durerea de a fi învingător.
407
Hinata ar fi fost extaziată de lucrarea ta, zice ea când ajung la rug, urmărind dansul flăcărilor în ploaia care se înteţeşte. Iubea focul.
Apa a fost întotdeauna elementul meu. Mai înainte.
Întinde mâna şi priveşte cum picăturile de ploaie refuză să-i atingă pielea.
— Ştii povestea vrăjitorului din copac?
— Povestea lui Merlin? întreabă Marco. Ştiu mai multe variante.
