— N-a fost vina ta, o linişteşte Marco. Au fost o mulţime de factori implicaţi.
— Mereu au fost o mulţime de factori implicaţi, spune Isobel. N-am vrut să mă amestec atât de mult, am vrut doar să fiu de folos.
Am vrut să-mi asum… asta, iar apoi să mă întorc la ceea ce a fost înainte.
— Nu putem merge înapoi. O mare parte din lucruri nu mai e cum era.
— Ştiu, spune Isobel. Iar pe ea nu pot s-o urăsc. Am încercat. Nici măcar nu pot s-o displac. Mi-a permis să continui ani de zile, deşi eram în mod evident suspectă, ea însă a fost mereu bună cu mine. Şi iubeam circul. Am simţit că în sfârşit am şi eu o casă, un loc căruia îi aparţin. După o vreme, am ştiut că nu mai trebuia să te protejez pe tine de ea, am simţit că ar trebui să-i protejez pe toţi ceilalţi de voi doi, şi pe voi doi unul de celălalt. Am început după ce-ai venit să
mă vezi la Paris, când erai atât de supărat din cauza Copacului cu Dorinţe, dar am ştiut că trebuie să continui după ce i-am ghicit Celiei în cărţi.
— Când s-a întâmplat asta? întreabă Marco.
— În acea seară la Praga, când trebuia, chipurile, să te întâlneşti cu mine, spune Isobel. Nu m-ai lăsat niciodată, nici măcar o dată, să-ţi ghicesc în cărţi, până anul trecut. Nu mi-am dat seama de asta.
Mă-ntreb dacă aş fi lăsat lucrurile să meargă atâta timp dacă aş fi ştiut mai devreme. Mi-au trebuit ani ca să înţeleg cu adevărat ce spuneau cărţile ei. N-am putut să văd ce era chiar sub nasul meu.
Am pierdut atâta vreme. Când de fapt, a fost mereu vorba de voi doi, chiar înainte ca voi să vă fi întâlnit. Eu n-am fost decât o diversiune.
— N-ai fost o diversiune, spune Marco.
395
— M-ai iubit vreodată? întreabă Isobel.
— Nu, recunoaşte Marco. Mi-am zis că poate, aş reuşi, dar…
Isobel dă din cap.
— Eu am crezut că da. Eram sigură, deşi nu mi-ai spus-o niciodată. Nu am fost în stare să deosebesc între ceea ce era real şi ceea ce îmi doream. Mi-am zis că asta avea să fie ceva temporar, chiar şi atunci când am văzut că merge tot mai departe. Dar nu e.
Niciodată n-a fost. Eu am fost ceva temporar. Mi-am închipuit că
dacă ea ar pleca, te-ai întoarce la mine.
— Dacă ea ar pleca, eu nu aş mai fi nimic. Ar trebui să ai o părere mai bună despre tine decât să te mulţumeşti cu asta.
Stau în tăcere, pe strada pustie, lăsând aerul rece al nopţii să se aşeze între ei.
— Noapte bună, domnişoară Martin, spune Marco, luând-o pe scări în sus.
— Cel mai greu e să ghiceşti timpul, continuă Isobel, iar Marco se opreşte şi se întoarce spre ea. Poate fiindcă schimbă atâtea lucruri.
Am ghicit în cărţi pentru nenumărate persoane pe diverse subiecte, dar cel mai greu este stabilirea momentului. Ştiam asta, dar tot am fost surprinsă. Eram dispusă să aştept ceva care era doar o posibilitate. Am crezut întotdeauna că e o chestiune de timp, dar m-am înşelat.
— Nu m-am aşteptat ca lucrurile să dureze atât de… începe Marco, dar Isobel îl întrerupe.
— Totul a fost o chestiune de moment, zice ea. Trenul meu a întârziat în ziua aia. Ziua în care ai pierdut carnetul. Dacă trenul ar fi ajuns la timp, nu ne-am mai fi întâlnit niciodată. Probabil că nici nu trebuia să fie aşa. A fost o posibilitate, una dintr-o mie, nu inevitabilă, aşa cum se întâmplă uneori.
— Isobel, îmi pare rău, spune Marco. Îmi pare rău că te-am implicat în toate astea. Îmi pare rău că nu ţi-am spus mai devreme 396
ce simt faţă de Celia. Nu ştiu ce altceva ai dori de la mine, din ceea ce pot să-ţi ofer.
Isobel dă din cap, strângându-şi şalul în jurul umerilor.
— Am ghicit în cărţi pentru cineva acum o săptămână. Era un tânăr, mai tânăr decât eram eu când te-am cunoscut. Înalt ca o persoană care încă nu e obişnuită să fie înaltă. Era autentic şi drăguţ.
M-a întrebat chiar şi cum mă cheamă. Şi totul era scris în cărţile lui.
Totul. Era ca şi cum aş fi ghicit în cărţi pentru circ, iar asta nu mi s-a mai întâmplat decât o singură dată, când am ghicit pentru Celia.
— De ce îmi spui toate astea? întreabă Marco.
— Fiindcă am crezut că el ar fi putut să te salveze. Nu ştiam ce să
simt în legătură cu asta; nici acum nu ştiu. Era acolo, în cărţile lui, împreună cu toate celelalte, la fel de clar ca tot ce-am mai văzut. Am crezut atunci că totul are să se sfârşească altfel. M-am înşelat. Se pare că mă înşel destul de des. Poate că e timpul să-mi caut o altă
ocupaţie.
Marco rămâne nemişcat, faţa lui devine cenuşie în lumina felinarului.
— Ce tot spui? întreabă el.
— Spun că ai avut o şansă, răspunde Isobel. O şansă de a fi cu ea.
O şansă ca totul să se rezolve într-o manieră favorabilă. Aproape că
mi-am dorit-o pentru tine, crede-mă, în pofida întregii situaţii. Încă
