înăbuşite.
Nu observă silueta ascunsă în umbra din apropiere până când aceasta nu vorbeşte.
— Târfă mică şi mincinoasă, spune tatăl ei.
Celia închide ochii, încercând să se concentreze, dar i-a fost întotdeauna greu să-l facă să dispară odată ce el reuşeşte să se apropie de ea.
— Sunt uimită că ai aşteptat în hol ca să-mi vorbeşti astfel, tată, spune ea.
— Locul e atât de bine protejat, că e de-a dreptul absurd, se plânge Hector, făcând semn cu mâna spre uşă. Nimic nu poate pătrunde acolo fără permisiunea explicită a băiatului ăsta.
— Prea bine, spune Celia. Poţi să-l laşi în pace, aşa cum poţi să
mă laşi şi pe mine.
— Ce vrei să faci cu asta? întreabă el, arătând spre carnetul de sub braţul ei.
— Nimic care să te privească pe tine.
— N-ai voie să te amesteci în treburile lui, o avertizează Hector.
— Ştiu, amestecul este unul dintre puţinele lucruri care, din câte văd, este împotriva regulilor. Nu intenţionez să mă amestec, vreau doar să aflu care este sistemul lui, ca să nu mai fiu nevoită să
administrez constant atât de multe chestiuni legate de circ.
— Sistemul lui. Sistemul lui Alexander nu este ceva care să te preocupe pe tine. Habar nu ai în ce te bagi. Am supraestimat capacitatea ta de a face faţă acestei competiţii.
— În asta constă jocul, nu-i aşa? întreabă Celia. Este vorba despre felul în care tratăm repercusiunile magiei atunci când este plasată
într-un loc public, într-o lume care nu crede în asemenea lucruri.
Este o încercare a rezistenţei şi a controlului, nu a iscusinţei.
— Este o încercare a puterii, o lămureşte Hector. Şi tu eşti slabă.
Mai slabă decât aş fi crezut.
353
— Atunci dă-mi drumul, spune ea. Sunt la capătul puterii, tată.
Nu mai pot continua. Nu e ceva cu care să bravezi la o sticlă de whisky când se declară învingătorul.
— Învingătorul nu se declară, o anunţă tatăl ei. Jocul se joacă
până la capăt, nu este oprit. Ar fi trebuit să realizezi atâta lucru până acum. Erai mai deşteaptă pe vremuri.
Celia se uită fix la el, dar în sinea ei începe să-i întoarcă vorbele pe toate părţile, adunând non-răspunsurile despre reguli pe care i le-a dat de-a lungul anilor. Dintr-odată, forma elementelor pe care el le-a evitat mereu devine vizibilă, necunoscutul factor-cheie, clar.
— Învingătorul este cel care rămâne în picioare după ce adversarul nu mai rezistă, spune Celia, înţelegând în sfârşit sensul devastator al întregului.
— Este o generalizare grosolană, dar presupun corectă.
Celia se întoarce spre apartamentul lui Marco, apăsând uşa cu mâna.
— Încetează să te porţi ca şi cum l-ai iubi pe băiatul ăsta, zice Hector. Eşti mai presus de chestiunile astea lumeşti.
— Eşti capabil să mă sacrifici pentru asta, spune ea liniştită. Să
mă laşi să mă distrug, doar ca să demonstrezi ceva. M-ai prins în jocul ăsta cunoscând miza şi m-ai lăsat să cred că nu era vorba decât de o competiţie a iscusinţelor.
— Nu te uita aşa la mine, îi cere el, de parcă aş fi inuman.
— Văd prin tine, se răsteşte Celia. Nu trebuie să-mi forţez prea tare imaginaţia.
— Situaţia nu ar fi alta dacă aş fi exact ca atunci când a început totul.
— Şi ce se întâmplă cu circul după terminarea jocului? întreabă
Celia.
— Circul e doar un loc de desfăşurare, spune el. O arenă. Un colosseum împodobit de sărbătoare. N-ai decât să continui după ce-354
ai câştigat, deşi fără joc nu mai are nicio menire.
— Presupun că nici cei implicaţi în el nu au vreo menire?
întreabă Celia. Au fost doar parte a jocului?
