— Dar cu toate astea, a venit la mine. M-a invitat personal să vin, după cum…
Se opreşte, deoarece un chip din mulţime i-a atras atenţia.
— Cred că ţi-am spus să alegi un jucător pe care suporţi să îl pierzi, îi reaminteşte Hector, văzând felul în care partenerul său se uită după tânărul disperat cu melon pe cap care trece fără să-i observe, urmărindu-l pe Chandresh prin înghesuială. Întotdeauna te ataşezi prea tare de discipolii tăi. Din păcate, prea puţini dintre ei realizează asta.
— Şi câţi dintre discipolii tăi au ales să încheie ei înşişi jocul? îl întreabă bărbatul în costum cenuşiu, revenind la conversaţie. Şapte?
Fiica ta va fi cumva a opta?
— Asta nu are să se mai întâmple, răspunde Hector, pe un ton apăsat şi răstit, în pofida formei sale lipsite de substanţă.
— Dacă va câştiga, are să te urască pentru asta, dacă nu cumva te urăşte deja.
— Va câştiga. Nu încerca să negi faptul că e mai puternică decât jucătorul tău, şi a fost mereu aşa.
341
Bărbatul în costum cenuşiu ridică mâna spre rug, amplificând sunetul ce vine de dincolo de curte, astfel încât Hector o poate auzi pe fiica lui repetând numele lui Friedrick, mereu şi mereu, cu disperare crescândă.
— Ţi se pare că sună a putere? întreabă el, lăsând mâna jos, iar glasul Celiei se pierde din nou în zgomotul mulţimii.
Hector se încruntă, flăcările rugului distorsionându-i expresia.
— Un om nevinovat a murit aici în această seară, continuă
bărbatul în costum cenuşiu. Un om pe care jucătoarea ta îl îndrăgea foarte mult. Dacă nu a început să cedeze până acum, asta va fi picătura. Aici ai vrut să ajungi? Nu ai învăţat nimic după atâtea competiţii? Nu există nicio cale de a prezice ce se va întâmpla. Nicio garanţie de nicio parte.
— Lucrurile nu s-au încheiat încă, spune Hector, dispărând într-o învălmăşeală de lumini şi umbre.
Bărbatul în costum cenuşiu îşi vede de drum de parcă nu s-ar fi oprit nicio clipă, trecând prin perdelele de catifea care separă curtea de lumea din afară.
Contemplă o vreme ceasul de lângă porţi înainte de a părăsi circul.
342
Durere frumoasă
LONDRA, 1 NOIEMBRIE 1901
Apartamentul lui Marco n-avusese pe vremuri decât lucruri puţine şi obişnuite, acum însă e înţesat cu un amestec de mobilier desperecheat. Piese de care Chandresh se plictisise la un moment sau altul au fost preluate în acest purgatoriu, în loc să fie pur şi simplu aruncate.
Sunt prea multe cărţi şi prea puţine rafturi care să le ţină, aşa încât stau îngrămădite pe scaune antice chinezeşti şi pe perne învelite în ţesătură de sari.
Ceasul de pe şemineu este o creaţie a domnului Thiessen, ornată
cu minuscule cărţi ale căror pagini sunt răsfoite în tic-tacul secundelor, în vreme ce arătătoarele se apropie de ora trei a dimineţii.
Cărţile mai mari de pe birou sunt răsfoite mai lent, în vreme ce Marco trece de la un volum scris de mână la altul, notând şi făcând calcule pe foi de hârtie. Tot mereu taie simboluri şi numere, renunţă
la unele cărţi în favoarea altora, apoi se întoarce la cele pe care le abandonase.
Uşa apartamentului se deschide de la sine, încuietorile se descuie, iar Marco sare de la birou, vărsând o sticlă de cerneală
peste hârtii.
Celia stă în pragul uşii, bucle rebele i-au scăpat din părul pieptănat în sus, iar pe umeri poartă o haină de culoare bej, descheiată, mult prea subţire pentru vremea de afară.
Abia când înaintează în încăpere, uşa închizându-se automat şi încuindu-se la loc cu o serie de clicuri, Marco observă că sub haină
rochia ei e plină de sânge.
— Ce s-a întâmplat? întreabă el, oprindu-se la jumătate din 343
mişcarea pe care o făcea cu mâna pentru a îndrepta sticla.
— Ştii prea bine ce s-a întâmplat, ripostează Celia.
Glasul ei e calm, dar suprafaţa cernelii vărsate pe birou începe să
se încreţească.
— Eşti bine? întreabă Marco, încercând să se apropie de ea.
— În mod cert nu sunt bine, spune Celia, iar călimara se sparge, cerneala împrăştiindu-se peste hârtii şi stropind mânecile albe ale cămăşii lui Marco, făcând-se invizibilă pe vestonul negru.
Mâinile lui sunt pline de cerneală, dar e mult prea preocupat de sângele de pe rochia ei, un strigăt stacojiu peste satinul ivoriu care se face nevăzut în spatele lucrăturii de catifea care o acoperă ca o colivie.
— Celia, ce-ai făcut? întreabă el.
