Pălăria nu răspunde.
— Cred că, de fapt, n-ai niciun efect, zice ea.
Din nou, pălăria nu-i dă un răspuns.
Dorise doar să ţină circul în echilibru. Să împiedice cele două
partide adverse să-şi facă rău una alteia şi celor înconjurătoare.
Să împiedice balanţa să se strice.
Iar şi iar, îi vede în minte împreună în sala de bal.
Îi revin frânturi dintr-o conversaţie la care a tras cu urechea.
Marco spunând că a făcut totul pentru ea, o declaraţie pe care nu a înţeles-o la vremea respectivă, iar apoi a uitat-o destul de repede.
Dar acum e limpede.
Toată emoţia lui din cărţi, când ea încerca să-i ghicească, era de fapt pentru Celia. Circul în sine, tot pentru ea. Pentru fiecare cort frumos pe care el îl creează, ea construieşte unul în replică.
Iar Isobel însăşi i-a ajutat să păstreze echilibrul. Ajutându-l pe el.
Ajutându-i pe amândoi.
Se uită în jos la pălăria pe care o ţine în mâini.
Dantela albă ce mângâie suprafaţa neagră, panglici întrepătrunse.
Inseparabil.
Isobel îşi vâră degetele în panglici, trage de funde într-un acces de furie. Batista cade, plutind ca o fantomă, iniţialele C.N.B. se desluşesc printre iţele brodate.
Cartea de tarot cade pe jos, aterizând cu faţa în sus. Pe ea e desenată imaginea unui înger, cuvântul Tempérance e scris dedesubt.
Isobel se opreşte, ţinându-şi respiraţia. Aşteptându-se la repercusiuni, la o urmare a acţiunii. Dar totul e tăcut. Lumânările pâlpâie în jurul ei. Perdeaua de mărgele atârnă nemişcată. Dintr-odată, se simte stupid, neajutorată şi singură în cortul ei, cu un morman de panglici încurcate şi o pălărie veche. Îşi zice că a fost o 326
proastă, închipuindu-şi că ar putea avea o influenţă asupra unor astfel de lucruri. Că tot ce-a făcut vreodată a contat în vreun fel.
Lasă mâna în jos ca să ridice cartea căzută, dar încremeneşte când aude ceva. Timp de o fracţiune de secundă, sună ca scrâşnetul unor frâne de tren.
Într-o clipă, Isobel realizează însă că zgomotul care vine de afară
este de fapt ţipătul lui Poppet Murray.
327
Cea mai întunecată oră dinainte de răsărit CONCORD, MASSACHUSETTS, 31 OCTOMBRIE 1902
Poppet şi Widget stau în dreptul porţilor, chiar pe drumul dinspre ghereta de bilete, deşi ora fiind târzie coada de la bilete a dispărut. Tunelul plin de stele a fost deja scos şi înlocuit cu o perdea vărgată. Ceasul Wunschtraum bate de trei ori în spatele lor. Widget molfăie floricele acoperite cu ciocolată dintr-o pungă.
— Da şe-ai ’obit cu el? întreabă el cu gura plină.
— Am încercat să-i explic cât am putut de bine, spune Poppet.
Cred că am făcut o comparaţie cu o prăjitură.
— Păi, cred că asta a mers. Cui nu-i place o comparaţie cu o prăjitură bună?
— Nu sunt sigură că m-am făcut înţeleasă. Cred că s-a supărat fiindcă i-am spus să nu mai vină în seara asta dacă nu are de gând să plece cu noi. N-am ştiut ce altceva să-i zic, am încercat să mă
asigur că înţelege cât de important este, oftează Poppet, sprijinindu-se de gardul de fier. Şi l-am sărutat, adaugă ea.
— Ştiu, spune Widget.
Poppet se holbează la el, obrajii devenindu-i aproape la fel de roşii ca părul.
— N-am vrut, se scuză Widget dând din umeri. Nu te ascunzi deloc bine. Trebuie să exersezi mai mult dacă vrei ca eu să nu văd anumite lucruri. Nu te-a învăţat Celia cum să faci asta?
— De ce vederea ta devine tot mai bună, iar a mea tot mai rea?
întreabă Poppet.
— Noroc?
Poppet dă ochii peste cap.
— Ai vorbit cu Celia? întreabă ea.
