Poppet clatină din nou din cap.
— Nu. Jur că nu. Am vrut să aştept până când am fost sigură că
ăsta era lucrul pe care trebuia să-l fac, iar acum sunt sigură. E
important.
— Ce vrei să spui? Cum adică important? întreabă Bailey.
Poppet oftează. Se uită în sus, cercetător, de parcă ar căuta stelele ascunse în spatele cerului albastru decorat cu norişori albi, pufoşi.
— Ştiu că ţi-e scris să vii cu noi, spune ea. Ştiu asta cu siguranţă.
— Dar de ce? De ce eu? Ce-aş putea face, să mă ţin după voi? Nu sunt ca tine şi Widget, nu ştiu să fac nimic deosebit. Nu fac parte din circ.
— Ba da! Faci parte, sunt sigură. Nu ştiu încă de ce, dar sunt sigură că are legătură cu mine. Cu noi, vreau să zic.
Zicând asta, obrajii i se acoperă de roşeaţă.
— Mi-ar plăcea, zău aşa. Dar eu…
Bailey priveşte în jur, la oi, la casa şi la şura din vârful dealului acoperit cu şiruri de meri. Asta ar rezolva disputa Harvard contra fermă, sau ar complica lucrurile mult mai tare.
— … nu pot să plec pur şi simplu, spune el, deşi nu asta ar fi vrut să spună.
— Ştiu, îl asigură Poppet. Îmi pare rău. Nu trebuia să te rog. Dar cred… Nu, nu cred, ştiu. Ştiu că dacă nu vii cu noi, nu ne mai întoarcem.
— Nu vă mai întoarceţi aici? De ce?
— Nu ne mai întoarcem nicăieri, spune Poppet. Ridică din nou ochii spre cer, scrutându-l înainte de a-l privi pe Bailey. Dacă nu vii cu noi, nu va mai fi niciun circ. Şi nu mă întreba de ce, fiindcă nu-mi 318
spun de ce, adaugă ea făcând un semn spre cer, spre stelele de dincolo de nori. Îmi spun doar că pentru a exista un circ în viitor, trebuie să fii şi tu acolo. Tu, Bailey. Tu, eu şi Widget. Nu ştiu de ce e important să fim toţi trei, dar este. Dacă nu, se va destrăma. A început deja.
— Ce vrei să spui? Circul e în ordine.
— Nu sunt sigură că e ceva ce se observă din afară. Este… Dacă
una dintre oile tale ar fi bolnavă, aş observa?
— Probabil că nu, spune Bailey.
— Dar tu ai observa? întreabă Poppet.
Bailey dă din cap.
— Aşa e şi cu circul. Ştiu cum trebuie să fie când e bine, iar acum nu e, şi nu e bine de o vreme. Îmi dau seama că ceva nu e în regulă
şi îl simt cum se fărâmiţează, ca o prăjitură care nu are suficientă
glazură, care s-o ţină legată, dar nu ştiu despre ce e vorba. Înţelegi?
Bailey o priveşte fix, iar ea oftează şi continuă:
— Îţi aminteşti seara când am fost în Labirint? Când am rămas blocaţi în camera-colivie?
Bailey încuviinţează.
— N-am mai fost niciodată blocată în Labirint. Niciodată. Dacă
nu găsim ieşirea dintr-o cameră sau o sală, mă concentrez şi simt unde sunt uşile. Ştiu să spun ce e în spatele lor. Încerc să n-o fac, fiindcă asta strică tot hazul, dar în seara aceea, când n-am găsit ieşirea, am făcut-o, dar n-a mers. Începe să nu-mi mai fie familiar şi nu ştiu ce să fac.
— Dar cum aş putea eu să ajut? întreabă Bailey.
— Tu ai fost cel care în final a găsit cheia, îţi aminteşti? remarcă
Poppet. Tot caut răspunsuri, mă gândesc la ce ar fi de făcut, dar nimic nu e clar în afară de tine. Ştiu că cer prea mult îndemnându-te să-ţi părăseşti casa şi familia, dar circul este casa şi familia mea şi nu pot să le pierd. Nu atât timp cât pot face ceva ca să împiedic asta.
319
Îmi pare rău.
Şade pe zidul de piatră, cu faţa întoarsă. Bailey stă lângă ea, cu faţa îndreptată în continuare spre incorigibilele oi. O vreme tac amândoi. Oile se învârt în cercuri lente, molfăind iarba.
— Îţi place aici, Bailey? întreabă Poppet uitându-se în jur.
— Nu în mod deosebit, răspunde Bailey.
— Ţi-ai dorit vreodată să vină cineva şi să te ia de aici?
