— M-am obişnuit. În cea mai mare parte mă descurc.
— Nici nu-mi pot imagina cât de obositor trebuie să fie.
O sărută uşor pe frunte înainte de a-i da drumul, apoi continuă să
stea cât mai aproape de ea, fără s-o atingă însă.
Iar apoi îi spune poveşti. Mituri despre care a aflat de la maestrul lui. Fantezii pe care le-a creat chiar el, inspirat de bucăţi şi fragmente închipuite de alţii şi citite în cărţi străvechi cu cotoare crăpate de vreme. Numere de circ care nu ar avea loc într-un cort.
Ea îi răspunde cu poveşti din copilăria ei petrecută în camerele dosnice ale teatrelor. Aventuri din oraşe îndepărtate unde a ajuns cu circul. Îi povesteşte întâmplări din zilele în care se ocupa de spiritism, încântată când el declară că încercarea i se pare absurdă
aşa cum i se părea şi ei pe atunci.
Stau împreună şi discută până în zori, iar el pleacă doar atunci când circul e pe cale să se închidă.
O clipă, Marco o ţine pe Celia lipită de pieptul lui, apoi se ridică
trăgând-o după el în sus.
Scoate o carte de vizită dintr-un buzunar pe care apare doar litera M şi o adresă.
— Nu mai petrec prea mult timp la reşedinţa lui Chandresh, 315
spune el înmânându-i cartea de vizită. Când nu sunt acolo, mă
găseşti aici. Eşti oricând bine-venită, la orice oră din zi sau din noapte. Dacă vei avea dispoziţia necesară.
— Mulţumesc, spune Celia. Întoarce cartea pe dos, iar bucata de hârtie se face nevăzută.
— Când se va sfârşi totul aici, indiferent care din noi câştigă, n-am să-ţi dau drumul prea uşor. De acord?
— De acord.
Marco îi ia mâna şi o duce la buze, sărutând inelul de argint care ascunde cicatricea.
Celia îi atinge cu vârful degetelor linia maxilarului. Apoi se întoarce cu spatele şi dispare înainte ca el să apuce s-o tragă înapoi spre el.
316
O rugăminte stăruitoare
CONCORD, MASSACHUSETTS, 30 OCTOMBRIE 1902
Oile au astăzi o stare de neînţeles pentru Bailey, care încearcă să
le mâne de pe un câmp pe altul. Rezistă la înghionteli, înjurături şi împunsături, insistând că iarba de pe câmpul pe care se află este mult mai bună decât cea de pe cealaltă parte a porţii din zidul de piatră, oricât s-ar strădui băiatul să le convingă de contrariu.
Apoi se aude o voce în spatele lui:
— Bună, Bailey.
Poppet arată cumva nelalocul ei, stând acolo, de cealaltă parte a zidului. Lumina zilei e prea strălucitoare, împrejurimile prea lumeşti şi verzi. Hainele ei, deşi sunt nişte veşminte oarecare şi nu costumaţia de circ, par prea elegante. Fusta e prea înfoiată pentru a fi purtată zi de zi; iar ghetele, deşi prăfuite, prea fine şi nepractice pentru a umbla cu ele printr-o fermă. Nu poartă pălărie, iar părul roşu desfăcut îi flutură în vânt, biciuindu-i faţa.
— Bună, Poppet, răspunde el după ce-şi revine din surpriză. Ce faci aici?
— Trebuia să vorbesc cu tine despre ceva, spune ea. Să te întreb ceva, de fapt.
— Şi nu putea să aştepte până diseară? întreabă Bailey.
Întâlnirea cu Poppet şi Widget în fiecare seară, de îndată ce circul se deschide, e de acum un obicei.
Poppet clatină din cap.
— M-am gândit că ar fi bine să-ţi dau un timp de gândire, spune ea.
— Timp de gândire pentru ce?
— Pentru a veni cu noi.
Bailey clipeşte spre eu.
317
— Poftim? îngaimă el.
— Asta este ultima noastră seară aici, îl informează ea. Şi aş vrea să vii cu noi atunci când plecăm.
— Glumeşti, spune Bailey.
